Dan

-de omul care scrie pamflete-

I

         Dan se trezi într-o bună dimineața și realiză subit că vroia să scrie o nuvelă. Nu avusese înainte prea multe tangențe cu literatura, înafara celor câteva câteva cărți de consum pe care obișnuia să le răsfoiască prin tren, atunci când făcea naveta până în oraș, ca să urmeze cursurile Liceului Teoretic “Nicolae Teslea”. Uneori mai obișnuia să citească câte puțin din cărțile date ca bibliografie la orele de română, dar asta doar înainte de culcare, pentru a-și grăbi somnul.

         Nu se știe de ce Dan a avut așa de brusc revelația că ar trebui să scrie. Băiatul era și a fost din totdeauna o fire pragmatică, introvertita ba chiar de multă ori anostă. Artele îl pasionau la fel de mult ca filozofia, adică deloc. Ciudați oameni, filozofii ăștia, gândi el. Stau toată ziua și se gândesc la problemele existențiale, scriu reguli și constantări care sună așa de inteligent când le citești prima oară, dar care, studiate în profunzime, se dovedesc a fi niște amărâte de fraze care se înțeleg de la sine, deci, redundante prin simpla lor evidențiere. În plus, filozofii sunt permanent niște oameni așa de triști!.

         Dan stătu în pat vreo 15 minute, încercând să realizeze de ce vroia neapărat să scrie. Sentimentul apăsător îl trăgea precum o piatră de moară spre vâltoarea gândurilor, vâltoare în care nu cădea decât în încercarea de a rezolva o problemă la matematică sau de a-și aminti primele 27 de zecimale ale lui pi. Spre fericirea lui, însă, salvarea fu alarma de la telefon ce începu strident să-l anunțe că este vremea să se scoale din pat. La 18 secunde, deci cu 7 secunde întârziere față de cum era obișnuit, mama sa veni să sublinieze ideea enunțată anterior de ceas.

         - Scoală, nesimțitule, e ora 6 și tu nici măcar nu ai mâncat! În fiecare dimineață trebuie să vin să te cobor eu cu forța din pat, că de n-aș fi eu, tu ai dormi până după-amiaza. Pentru ce-ai alarmă la porcăria aia? Întrebă mama retoric, arătând spre telefon.

         Lui Dan nu-i pasă de cuvintele aspre primite de la mama sa. El voia să scrie o nuvelă. Fixat pe obsesia sa creaționistă cât se poate de neobișnuită, se spălă pe dinți încercând să găsească un subiect bun pentru ce urma să scrie. Își mânca micul dejun tăcut, alături de mama sa, dar îndată ce îl temina, în loc să mulțumească, îi spuse acesteia:

         - Mamă, eu vreau să scriu o nuvelă.

         - Ce-ți veni? Întrebă mama sa cu un ton care trăda atât șocul cât și lipsa de încredere.

         - Nu știu. M-a trăznit. Vreau s-o termin până la toamnă.

         - Și despre ce o să fie, mă rog, nuvela ta?

         - Nu știu, despre... chestii. Atâta știu momentan, trebuie neapărat să o scriu.

         - Tu nu realizezi că oamenii care scriu sunt oameni citiți, oameni cultivați, nu de-alde tu, care stai toată ziua cu nasu-n culegeri de matematică? Înafară de lucrări științifice, n-ai citit o carte în viața ta.

         - Îmi pasă? Răspunse Dan cu nonșalanță.

         - În fine. Spor la treabă.

         Dan se ridică și ieși din apartament cu ghiozdanul în spate. Astăzi era ultima zi de liceu. Așteptă răbdător în stație autobuzul, în timp ce calcula mintal viteza cu care se deplasează un automobil ideal, perfect sferic, în vid, capabil să-l ducă pe băiat din fața blocului până în fața liceului în t=60 secunde. Fu întrerupt de Alexandru, colegul său bătăuș:

         - Ce faci, bă! Îl salută Alex, lovindu-l în glumă peste umăr.

         - V=0.56 m/s... aaaa, adică, bine, tu ce faci?

         Colegul său se depărtă cu o expresie de dezgust, murmurând:

- Ciudatule...

Autobuzul veni, însă, la timp, și Alexandru își schimbă ținta, racolând un tânăr cu păr lung ce se așeză în spatele autobuzul. E vina lui. Gândi Dan. Dacă nu vrea să fie batjocorit pe seama părului, ar trebui să se tundă.”

         Cu toate acestea, Dan fu din nou prins în capcană mintală pregătită de obsesia sa. Încercă în zadar să făurească un personaj potrivit pentru tipul său de nuvelă. În plus, nici nu știa ce tip de nuvelă ar trebui să scrie. Oricum totul trebuia să se muleze perfect pe subiect. Stai, ce subiect? Cum ce subiect? Subiectul nuvelei. Care nuvelă? Aia pe care vroiai tu s-o scrii. Pe bune? Despre ce-i vorba? Cum adică, despre ce-i vorba? La asta te gândeai în autobuz. Dar n-am nicio idee...

         În fine, revenind. Dan încerca în zadar să făurească un personaj, să găsească un subiect și să aleagă un tipar pe care să-l folosească în scrierea nuvelei, așa că într-un final decise să se întoarcă la problema sa ipotetică.

         Ajuns la liceu, fu întâmpinat de diriginta care îl întâmpină cu o bucurie atât de falsă încât îl făcu pe Dan să creadă că totul era înregistrat cu niște camere ascunse, pentru a fi difuzat pe un post prost de televiziune. Strașnică actriță, la cei 60 și mulți de ani, diriga... După ce îl prezentă, pentru a 3-a oară tuturor profesorilor, părinților și directorilor, având totuși grijă să-i enumere numeroasele premii primite la olimpiade și concursuri naționale și internaționale de matematică și fizică, diriginta îl întrebă în fața tuturor ce vroia să facă în vara asta, acum că a câștigat premiul I pe clasă cu media 10 pe linie și este cât se poate de evident că peste doi ani va termina șef de promoție. Dan îi răspunse scurt:

         - Eu vreau să scriu o nuvelă.

         Diriginta insistă: 

         - Și despre ce o să fie nuvela ta, cumva vreun science-fiction interesant,  avem oare, noi, printre noi, un nou Asimov?

         - Nu știu.

         Dan plecă de la liceu cu un teanc de diplome la subraț. Urcă pașnic, că deobicei, în autobuz, doar că de data asta se gândi mai intens la dilema să scriitoriceasca.

Ce dumnezeu aș putea să scriu la nuvela asta a mea? E clar, trebuie să fie diferit de mine , foarte diferit, altfel pot să fiu acuzat că-i autobiografie... Să vedem, e vorba despre...despre...despre un personaj...care...care are un conflict interior.  Dan realiză că ideea sa era atât de generală încât funcționa ca o definiție a speciei. Nu, nu merge? Bine, atunci e vorba despre un puști, de-o vârstă cu mine. Dan contura în mintea sa imaginea unui tânăr înalt, brunet si- Era șaten... În mintea lui Dan se forma imaginea unui tânăr înalt, șaten cu ochii verzi- Ce ochi verzi visezi, bă? Erau căprui toată ziua, că la lumina păreau verzi, asta-i altceva. Dar poartă ochelari, asta știu sigur. Și e de ocupație... pictor! Nu, altceva, asta e prea comun...  Muzician... nu, sau în fine, lasă, să zicem că știe să cânte puțin la chitară... Dan încă mai avea traume de pe vremea când mama sa îl obligă să meargă la câteva ore de pian. După ce profesoara recunoscută internațional pentru răbdarea ei îl plesni peste palme, Dan o plesni ca răspuns peste față și fugi acasă. Avea atunci doar 8 ani. Știu! Era scriitor, ba mai mult, pamfletist! Dan nu putea să sufere pamfletiștii. Nu pot să sufăr pamfletiștii. Dintre toți membrii ăștia ciudați ai speciei artiștilor, pamfletiștii mi se par cei mai stupizi și ipocriți. Toată ziua fac haz de necaz, batjocorind situații și persoane de parcă ei ar fi cu ceva mai presus . Dar parcă nu pot să-i dau numai trăsături negative. Dan se decise să îi lase personajului câteva calități, așa că îi dădu o parte din pasiunea sa pentru real. Vrea să fie medic, și așa biologia e cea mai puțin știință dintre științe. Dar îi plac și restul științelor. E o struțocămilă, asta e clar. Dan încercă apoi să găsească un nume bun pentru struțocămila sa. Trebuie să sune slav... Bogdan...nu...Vlad...nu... Ștefan! Da, asta rămâne, Ștefan.

Dan se hotărî: avea să scrie o nuvelă despre Ștefan, pamfletist cu aspirații de medic, are ca hobby cântatul la chitara și primul capitol este despre el cum citește una dintre creațiile sale la cenaclu.