Limbricul

Se fac treisprezece zile de când ea s-a mutat în capul meu. Fără niciun fel de avertisment, fără niciun anunț sau scrisoare de intenție, ea a venit și s-a postat nonșalant în ventriculul meu III de parcă ar fi fost vreo chiriașă întoarsă din concediu. Dar nu asta m-a deranjat cel mai rău, ci faptul că nici măcar nu și-a spus numele. Mi se pare de bun simț să te prezinți: “Bună ziua, sunt Icsulescu Ț și o să mă plantez în creierul dumneavoastră. Sunt un chiriaș exemplar și vă asigur că n-o să vă umblu la instalația electrică prea mult.” Dar n-am auzit asta din partea ei.

            De fapt n-am auzit nimic. Din momentul în care a pus piciorul în capul meu nu am mai auzit absolut nimic. Începeam să mă întreb dacă toată intruziunea doar mi s-a părut. Voiam să o chestionez și să aflu cum a putut să pătrundă așa de incognito în cutia mea craniană eficient etanșată de către natură față de intruși precum ea prin tot felul de oase și meninge.  Dar am decis s-o las în pace, o fi obosită.

            A doua zi am încercat să aflu ceva desprea ea. “De ce ați venit în capul meu? De unde veniți? Stați mult? Vă place? De ce nu-mi răspundeți? De ce vă ascundeți de mine după corpul meu calos? Știți, e prima oară când găzduiesc pe cineva în capul meu, puteți să vă imaginați cum mă simt?” Dar nu am primit niciun răspuns. Așa că am lăsat tăcerea că-mi ucidă lent întrebările.

            Deja în cea de-a treia zi prezența ei mi se părea atât de familiară, atât de comodă încât puteam să jur că a fost acolo dintotdeauna. Ea a simțit asta și a prins destul curaj cât să înceapă să pășească prin noul ei “apartament”. Dar tot nu vorbea. Noaptea stăteam și îi ascultam pașii și aveam amândoi senzația că ne-am înțeles oarecum telepatic. Era clar că urma să stea acolo o perioadă mai lungă de timp.

            În cea de-a cincea zi ea începuse să se joace cu firele. O amuza teribil să mă vadă cum mă tai la bărbierit pentru că îmi scapă lama, cum îmi infing furculița în cerul gurii pentru că mâna îmi tresaltă din nimic. Și nu avea controlul doar asupra funcțiilor motorii. Uneori realizam că aveam accese de logoree și alteori eram întrebat ceva și cuvintele mi se înecau în laringe. “Auziți, aveți ceva să-mi spuneți?” o întreb eu iar ea trage de fire și capul meu se mișcă afirmativ. “Păi, vorbește, ce naiba?”. Dar ea tot nu o face.

            În a opta zi mă satur și încerc să o dau afară. “Domnișoară, vă rog frumos să părăsiți ventriculul meu III. La o adică, ce treabă aveți? Vă postați aici de nicăieri, nu-mi dați nicio explicație, niciun nume, nimic. Nu, așa ceva nu se poate. Înțelegeți și dumneavoastră, sunt sigur! Nici măcar nu e așa de comod sau curat în ventriculul meu, știți, eu am fost astmatic. Știu, n-are relevanță, dar cine știe ce găsiți pe acolo. Da, da! O să vedeți că am și eu amintiri și memorii și frustrări și pulsiuni și chestiuni din acestea inconștiente. E o dezordine teribilă la mine în cap! Ia uitați-vă la individul ăla ce intregru arată! Pun pariu că are un ventricul III foarte comod și spațios și curat. De ce nu vă mutați? De ce nu plecați? De ce vă uitați la mine așa condescendent? Încetați! Încetează? De ce taci? Pe bune, de ce nu zici niciodată nimic? N-auzi? Mă disperi, vreau să te cari! Pleacă! Pleacă dracului din capul meu!”

            Și atunci ea coboară și mă mușcă de hipofiză și eu tac și spiralez și realizez că tripez și DOAMNE FEREȘTE CE SE ÎNTÂMPLĂ SUNT OMNIPREZENT ȘI SUNT OMNISCIENT ȘI SUNT OMNIPOTENT ȘI SUNT INSIGNIFIANT ȘI SUNT VULNERABIL ȘI SUNT TOT UNIVERSUL EXPRIMÂNDU-SE PE SINE ȘI SUNT MÂNCARE DE VIERMI ȘI SUNT ETERN ȘI SUNT ȘI SUNT ȘI VĂD ALB ȘI NEGRU ȘI VERDE ȘI ROȘU ROȘU PREA MULT ROȘU ȘI BIBLIOTECA DIN CAPUL MEU SE TOPEȘTE ȘI CĂRȚILE SE TRANSFORMĂ ÎNTR-O MASĂ AMORFĂ CARE SE SCURGE  PRIN GAURA MEA OCCIPITALĂ ȘI ATING ZIDUL ȘI MIROS MOSCUL ȘI EA E ÎN CENTRU ȘI ZÂMBEȘTE ȘI TACE ȘI DUMNEZEULE DE CE TACI?

            După treisprezece zile am înțeles. Am înțeles că nu există nicio șansă să pot comunica cu ea dacă o să continui să locuiesc în afara corpului meu. Am atâtea membre, atâtea organe, atâtea generatoare de senzații care mă distrag de la ea. Nu e adevărat că ea tace. Pur și simplu eu n-o aud.

            Iau burețelul de sârmă și încep să șterg bucățică cu bucățică, începând de la picioare, fiecare sursă organică de distragere. Ea realizează ce se întâmplă și o simt cum deschide ochii larg. Nu doare și termin cu labele picioarelor repede. Când ajung la genunchi ea se așază. La nivelul coapselor ea tremură ușor. Când ajung la părțile “atârnătoare” ea se întoarce rușinată. „Sexualitatea noastră este la fel de dezvoltată ca cea a copiilor.” ;  „Complexul castrării este reacția la amenințările împotriva copilului cu scopul de a opri activitățile lui sexuale precoce și care este atribuită tatălui.” ; „Anatomia este destin.” O, Sigmund, prietene, dacă m-ai vedea acum! Când îmi șterg cavitatea abdominală ei i se face rău. La prima coastă suspină melancolică. În dreptul inimii o aud cum plânge. Îmi șterg mâinile și ea începe să danseze spasmodic. Ajuns în dreptul gâtului îmi vorbește pentru prima oară:

            - De ajuns! Acum suntem singuri.

            E cald aici, la mine, în ventriculul III. Stăm și discutăm de toate ore în șir. Mă lasă chiar să-i spun pe nume. Uneori, totuși, se ridică subit, mă sărută și se face nevăzută iar eu rămân singur, în capul meu, și mă întreb dacă nu cumva am înnebunit.

I hope you’re enjoying your stay, Suns.