Adam și o cuantă din Eva stau pironiți de
pomul pironit de pământul pironit de planeta pironită de soarele pironit de galaxia
din capul Evei,
care caută în codonul din cromatida din nucleul din
celula din pieptul ei
o cuantă din Adam,
neștiind, sărmana copilă, că șarpele ce s-a încolăcit în
jurul coapsei ei
purta odată numele acesta.
Ca să-l audă, Adam o mușcă și, din pricina durerii
Eva suspină
...
de mascaradă căci pomul știe câte zile de ieri de azi și
de mâine
au trecut
de când cei doi se ascund după aceeași frunză.
Pe amândoi copacul îi soarbe prin rădăcinile sale
fractalice
și îi picură mai apoi prin frunze, reconstruindu-i
gând cu gând
sub umbra sa.
Doar când veninul lui Adam curge prin venele Evei
aceasta îl aude
"Mi-e frică de cuvânt, Eva...
expresia mă ușurează și crunt mă inspăimântă
gândul că voi ajunge îndeajuns de ușor încât pomul
o să mă transpire
departe de aici..."
iar Eva râde
privind
cum pe o ramură
cuvântul
se leagănă spânzurat cu sfoara propriului său sens.
Copila sărută șarpele
și-l
anesteziază
"Șșșșșș,
haide, Adame, taci cu mine"
Fiat lux
Fiat lux
spuse Dumnezeul cel chircit
înainte să stingă
luminile
Și totuși eu încă
aud pomul cum crește.
