Eu sunt bolnav, domnule doctor,
Stau toată ziua tolănit în capul meu şi cânt
La o chitară cu 9999 de corzi făcute din tăcere.
Îmi contorizez zilnic degetele de la mâini și-mi dă mereu alt număr dar
niciodată îndeajuns
Iar ele când mă numără-napoi mă plâng
Și îmbracă cifra mea în dialectici și enantiodromii și sofisme
peste sofisme peste sofisme peste sofisme peste sofisme peste gâtul meu ars
de cuvintele cu mai mult de trei silabe și minus una simțiri.
Eu sunt bolnav, domnule S,
În fiecare dimineață când mă scol îmi lovesc capul de oasele parietale
Și de-acolo îmi crește un abis.
Iubita mea mi-l pansează, abisul;
Își mânjește nasul în verbele care-mi sângerează dintr-însul
Iar eu cu mâna stângă înjunghii,
Cu mâna dreaptă dezmierd
Și cu mâna din mijloc urlu.
Eu sunt bolnav, domnule eu,
Îmi mușc o buză cu cealaltă și dinții între ei,
Aprind un chibrit în memoria cuvintelor mele moarte
Trag o cortină de anxietate în jurul cercului meu cu patru colțuri dar fără
nicio latură și mă ingrop cu ele.
Uneori din mine, în mine cresc muguri dar eu mă uit urât iar ei încep să
ardă mocnit și din fumul lor de culoarea ideii îmi vorbesc sinapsele-ntre ele
“Tu nu scrii poezie, bă
Tu nu citești oameni, bă
Tu nu cuprinzi universul, bă
Tu nu ești omul-blană” (oare sunt omul-lună?)
Îmi place să fiu masat pe spate de copitele cuvântului “nu”.
Când termin iau non-eul meu, mă ridic în propriile non-picioare, îmi port
propriul non-fund de lepră leneșă în non-patul mereu la fel de dezordonat
Și adorm amintindu-mi tot ce n-o să știu vreodată.
Eu nu sunt bolnav, domnule doctor,
EU (nici măcar nu) SUNT.
