EA (alintată, copilăroasă):
Vorbeşte-mi!
EL (luat prin surprindere): Despre ce?
EA: Nu contează despre ce. Vreau doar
să-mi vorbeşti. Vreau să îţi aud glasul.
EL (uşor iritat): Nu înţeleg, vrei să
îţi povestesc ceva?
EA: Nu. Adică, nu neapărat. Nu ţin să
îmi trasmiți ceva. Vreau doar să te simt comunicând, să văd cuvintele cum ţi se
dezlipesc de limbă. Imaginează-ţi că e un preludiu. Vreau să mă dezbraci
vorbindu-mi.
EL: Nu are niciun sens.
EA (bosumflată, asezându-i-se cu capul
pe umăr): Încăpăţânat mai eşti. Uite, spune cum mă cheamă.
EL: Păi nu pot, nimeni nu ştie. Eşti
trecută doar ca fiind “EA”.
EA: Atunci spune ceva despre tine.
EL: Eu sunt... (dezorientat, îşi caută
cuvintele). Eu sunt un... un personaj.
EA (interesată): Un personaj? Bun.
Cum? Ce fel de personaj?
EL (strofocându-se să găsească o
formulare satisfăcătoare): Eu sunt un personaj...Eu...Eu sunt personajul
principal!
EU (vizibil revoltat, mă ridic de pe
scaun tastând frenetic): OBIECTIEZ! Nu am menţionat niciodată statutul tău!
EL (ruşinat, apleacă capul): Eu sunt
personajul căruia îi aparţine această replică.
EA (intrigată): Asta?
EL: Nu, asta!
[CELĂLALT]: SĂRIŢI, MĂ OMOARĂ!
EA: Adică cea de acum?
EL: Nu, mă refer la anterioarele, tot
ce am zis eu îmi aparţine.
EA: Ţie? Nu lui? (arată precaut spre
mine, EU sunt prea ocupat cu următoarele replici ca să îi observ impertinența)
EL (mă priveşte întâi, apoi, când mă
vede distras, prinde curaj): Eh, prostii. Ce treabă are el? Eu sunt cel care
vorbeşte. Afirm că deţin drept suprem asupra a tot ceea ce pronunţ!
EA: De ce?
EL (luat prin surprindere, îi ridică
capul de pe umerii săi, şi o priveşte): Cum de ce? Păi pentru că tot ceea ce eu
zic este rezultatul propriul act voliţional.
EA: Dar tu de fapt răspunzi
întrebărilor mele.
(EL tace frapat, ştergându-şi
ochelarii)
(EU încerc să mă gândesc ce răspuns ar
putea EL să-i ofere EI)
EA: De ce te-ai oprit din a-mi vorbi?
EL: Păi nu ştiu ce să zic.
EA: Şi ce are asta a face?
EL: Păi ce sens are comunicarea în
absenţa unei informaţii?
EA (imitându-l zeflemitor): Păi ce
sens are comununicarea în absenţa unei informaţii? Eşti aşa ridicol. Nu ţi-am
cerut să-mi comunici nimic. Ţi-am cerut să îmi vorbeşti. Nu înţeleg cum poţi fi
depăşit de un concept atât de simplu.
EL (exasperat, simţindu-se încolţit):
Dar nu sunt depăşit. Eu... Dar... Ştii ceva? E absurd ce-mi ceri. Zi şi tu! (se
uită spre mine încercând să îşi găsească sprijin)
EU: Nu mă băga în treaba asta.
EL (înjurând pe sub dinţi): Autor pe
dracu... (întorcându-se înapoi spre EA) Dacă nu am nimic de spus nu voi mai
pronunța nici măcar un cuvânt şi punct.
EA: Glumeşti.
(EL tace)
EA: Hai, încetează cu prostiile.
EL: Hm.
EA: Te rog!
[CELĂLALT]: BĂI, VOI SUNTEŢI SURZI?
ĂSTA VREA SĂ-MI FACĂ FELUL!
EL: Mhm-mhm!
EA (îngrijorată): Te implor!
EL: Nț.
EA (panicată): Opreşte-te! Gata! Nu
mai suport!
EL (înduplecat, simţindu-se vinovat):
Ei, haide, nu reacţiona aşa! Voiam să
îmi demonstrez şi eu punctul de vedere. (O ia în braţe) Nu mi-am imaginat că
îţi fac atâta rău. Te rog, iartă-mă.
EA (plângând uşor): Eşti o bestie.
EL: Un primitiv.
EA: Un animal.
EL: Un om.
[CELĂLALT]: E UN CRIMINAL, UN MONSTRU,
UN SCELERAT ŞI UN PSIHOPAT. VĂ ROG, SALVAŢI-MĂ!
EA: Eh, acum nu fii prea dur cu tine
însuţi.
EL: O persoană.
EA: De ajuns!
EL: O conştiinţă!
(EA se desprinde dezgustată din
braţele lui şi îl plesneşte peste faţă. Se ridică şi pleacă din scrierea mea.)
EL: E, fir-ar a dracului, acum ce-am
mai zis?
(TU încerci timidă să îi oferi
explicaţii dar vocea îţi tremură pentru că încă nu este replica ta. Nu se
înţelege nimic din ce spui şi EL nu aude decât o şoaptă distorsionată.)
EL: Poftim? Cine-i acolo?
CELĂLALT: Eu.
EL (speriat): Tu?!
CELĂLALT: Nu, cel de după.
EL (liniştit):Ah, bine că ai venit.
Chiar aveam nevoie de ajutorul tău.
EU: Nu stă mult.
(EL îmi aruncă priviri usturătoare iar
CELĂLALT se începe să fugă haotic prin pagina anterioară)
EU: Degeaba alergi, te-am pus între
paranteze pătrate. Nu poţi să te ascunzi printre replici. Eşti acronic. N-am ce
să-ţi fac, pur şi simplu nu mai e loc de tine.
CELĂLALT (bocind patetic): Nu voiam
decât să spun şi eu câteva replici. Mai lasă-mă puţin!
EL: Haide, îndură-te şi de el!
(EU dau ochii peste cap. Îi pun
CELUILALT acolade şi îl las să zburde în replicile de acum încolo.)
{CELĂLALT: URAAA, AM SCAPAAT}
EL: Bine că l-ai separat de noi. Acum
cine naiba o să-mi amintească ce voia EA de la mine?
CEALALTĂ (ţipând): Taci!
EL:
Poftim?
CEALALTĂ (exasperată): Șșș! Nu scoate
niciun cuvânt!
EL: Nu
înțe...
CEALALTĂ (îi capturează LUI cuvântul
“înţeleg” din gură înainte să îl poată pronunţa complet şi îl strânge în pumn):
HA! L-am prins pe nenorocit!
{CELĂLALT: L-A PRINS L-A PRINS L-A
PRINS!}
EL: Stai, femeie, ce-i faci
săracului... (se opreşte, căutându-şi cuvântul potrivit) ...
CEALALTĂ: Săracului ce?
(EU îl privesc nedumerit şi aştept
răspunsul LUI)
EL (rănit la orgoliu de privirea mea):
Ce te uiţi că viţelul la poartă noua? E piesa ta de teatru. Dă-mi o sugestie!
{CELĂLALT:
VIŢEL! VIŢEL! VIŢEL!}
(TU vrei să propui termenul “suflet”
dar nimeni nu te ia în seamă pentru că nici acum nu e replica ta.)
CEALALTĂ: În fine, e un cuvânt. L-am
prins ca să nu se înmulţească.
EL: Păi şi ce are dacă se înmulţeşte?
EU (susţinându-L): Oricum n-am decât
919 până acum. Trebui să scot măcar 1500 să pot să zic şi eu că am scris ceva
respectabil.
{CELĂLALT: CUVINTE! MULTE CUVINTE!
CELE MAI MULTE CUVINTE! CUVINTE PESTE TOT!}
CEALALTĂ (ca şi cum ar citi dintr-un
manifest): Cuvintele sunt nişte târfe! Umblă din sens în sens, din limbă în
limbă, din creier în creier şi le inseminează cu tot felul de prostii. Dacă
stai prea mult pe lângă ele şi nu eşti precaut o să ajungi să te infectezi şi
să le susții reproducerea benevol. E o boală grea şi pronosticurile sunt foarte
proaste dacă ai ghinionul să te pricopseşti cu ea. E incurabilă şi îţi
afectează iremediabil percepţia şi calitatea vieţii. (şuşotind) Ştiţi cum se
numesc bolnavii?
(EU şi EL ne aplecam curioşi)
CEALALTĂ: Filosofi. (pronunţă repede
cuvântul şi îl apucă de coadă, trântindu-l la pământ. Îl zdrobeşte cu talpa
ghetei, înjurând) Scârnăvia dracului! Asta să te înveţe minte să ne mai
blestemi cu încă vreun Heidegger.
EL: E chiar necesară brutalitatea
asta?
CEALALTĂ (scoate din buzunar cuvântul
“înţeles” pe care l-a prins anterior, râzând pe sub mustăţi): Vrei să te
convingi singur?
EL se apleacă să vadă cum arată ceea
ce CEALALTĂ tine în pumn şi este împroşcat cu un lichid opalescent şi înecăcios
care îi intră prin urechi.
EL (scuipând): Ptiu! Înţeles!
Înţelegere! Ptiu! Înţelept! Scârboase creaturi...
{CELĂLALT: TU EŞTI O CREATURĂ!
(EU sunt sătul de replicile CELUILALT şi decid
că e cazul să intervin)
CELĂLALT (fugind): STAI? PĂI CE FACI?
AI ZIS CĂ MĂ LAŞI CÂTEVA REPLICI! NU! OPREŞTE-TE! VREAU ŞI EU SĂ
CUVIN...(CELĂLALT nu apucă să termine propoziţia şi se îneacă subit. Nu se mai
aud din partea lui decât unele horcăituri iar EU mă întorc în planul principal
mânjit de cerneală)}
(Printr-un deus ex machina demn de
dramaturgia greacă EA se întoarce de nicăieri şi sare în braţele lui, apoi îl
acoperă cu sărutări)
EA: Doamne, ce mi-ai mai lipsit! A
fost oribil! Să nu mă mai părăseşti aşa niciodată, ai înţeles?
EL (spășit): Iartă-mă, scumpo!
EA: Te iert doar dacă îmi făgăduieşti
că o să îmi vorbeşti cele mai frumoase cuvinte de care eşti capabil!
EL: Nu numai că îţi promit, o să o fac
chiar acum! (EL închide ochii, îşi masează tâmplele, recită nistre mantre apoi
începe să danseze spasmodic prin pagină, căutând cu disperare Cuvântul. EA bate
din palme încurajându-l iar CEALALTĂ îşi ascute briceagul elveţian.)
{CELĂLALT (intonează cu glas stins):
Cuvântul! Cuvântul!}
EL: GATA! Evrika! (scuipă cu grijă
Cuvântul în căuşul palmelor sale şi îl arătă cu mândrie EI.) Este pentru tine,
cu toată dragostea!
EA (se apleacă şi când vede
conţinutul, ridică privirea oripilată la EL şi începe să alerge îngrozită):
Salvaţi-vă! Este o abominatie! Este de nedescris! (Dispare la fel de subit că
prima oară.)
EL(disperat, lasă Cuvântul pe jos şi
începe să blesteme): E numai vina ta, eroare lexicală ce eşti! Nu pot să pricep
ce am mai făcut greşit şi de data asta?
TU (ai aşteptat momentul ăsta încă de
la începutul piesei. Vorbeşti tremurat pentru că este singură replică pe care o
ai de spus şi ai emoţii. Intreagul meu deznodământ se bazează pe ce urmează să
spui TU acum): Cuvântul era...
(Nimeni, cu excepţia CELEILALTE nu te
poate auzi)
{CELĂLALT(cu ultima suflare): Inapto,
m-a omorât să-ţi facă ţie loc...}
(CEALALTĂ încearcă să îţi prindă
cuvântul dar este devorată de acesta. Urletele ei de agonie sunt punctul pe i
pentru EL, care decide să se arunce de la antet. Corpul LUI zdrobit de finalul
acestei pagini reprezintă ultimul cuvânt al dramei)
EU (iau Cuvântul LUI de pe jos): Şi cu
tine ce ar trebui să fac? Ia uite ce simpatic eşti. Of, cum mai gângureşti tu!
Lasă că are grijă tăticu’ de tine! Dar oare cum să te numesc? Ştiu, o să-ţi
spun EGO.
