Verbum Lignea

Adam și o cuantă din Eva stau pironiți de

pomul pironit de pământul pironit de planeta pironită de soarele pironit de galaxia

din capul Evei,

care caută în codonul din cromatida din nucleul din celula din pieptul ei

o cuantă din Adam,

neștiind, sărmana copilă, că șarpele ce s-a încolăcit în jurul coapsei ei

purta odată numele acesta.

Ca să-l audă, Adam o mușcă și, din pricina durerii

Eva suspină

...

de mascaradă căci pomul știe câte zile de ieri de azi și de mâine

au trecut

de când cei doi se ascund după aceeași frunză.

Pe amândoi copacul îi soarbe prin rădăcinile sale fractalice

și îi picură mai apoi prin frunze, reconstruindu-i

gând cu gând

sub umbra sa.

Doar când veninul lui Adam curge prin venele Evei

aceasta îl aude

"Mi-e frică de cuvânt, Eva...

expresia mă ușurează și crunt mă inspăimântă

gândul că voi ajunge îndeajuns de ușor încât pomul

o să mă transpire departe de aici..."

iar Eva râde privind

cum pe o ramură

cuvântul se leagănă spânzurat cu sfoara propriului său sens.

Copila sărută șarpele și-l anesteziază

"Șșșșșș, haide, Adame, taci cu mine"


Fiat lux

 spuse Dumnezeul cel chircit

înainte să stingă luminile

Și totuși eu încă aud pomul cum crește.

Emesis

Eu sunt bolnav, domnule doctor,

Stau toată ziua tolănit în capul meu şi cânt

La o chitară cu 9999 de corzi făcute din tăcere.   

Îmi contorizez zilnic degetele de la mâini și-mi dă mereu alt număr dar niciodată îndeajuns

Iar ele când mă numără-napoi mă plâng

Și îmbracă cifra mea în dialectici și enantiodromii și sofisme

peste sofisme peste sofisme peste sofisme peste sofisme peste gâtul meu ars de cuvintele cu mai mult de trei silabe și minus una simțiri.

Eu sunt bolnav, domnule S,

În fiecare dimineață când mă scol îmi lovesc capul de oasele parietale

Și de-acolo îmi crește un abis.

Iubita mea mi-l pansează, abisul;

Își mânjește nasul în verbele care-mi sângerează dintr-însul

Iar eu cu mâna stângă înjunghii,

Cu mâna dreaptă dezmierd

Și cu mâna din mijloc urlu.

Eu sunt bolnav, domnule eu,

Îmi mușc o buză cu cealaltă și dinții între ei,

Aprind un chibrit în memoria cuvintelor mele moarte

Trag o cortină de anxietate în jurul cercului meu cu patru colțuri dar fără nicio latură și mă ingrop cu ele.

Uneori din mine, în mine cresc muguri dar eu mă uit urât iar ei încep să ardă mocnit și din fumul lor de culoarea ideii îmi vorbesc sinapsele-ntre ele

“Tu nu scrii poezie, bă

  Tu nu citești oameni, bă 

  Tu nu cuprinzi universul, bă

  Tu nu ești omul-blană” (oare sunt omul-lună?)

Îmi place să fiu masat pe spate de copitele cuvântului “nu”.

Când termin iau non-eul meu, mă ridic în propriile non-picioare, îmi port propriul non-fund de lepră leneșă în non-patul mereu la fel de dezordonat

Și adorm amintindu-mi tot ce n-o să știu vreodată.

Eu nu sunt bolnav, domnule doctor,

EU (nici măcar nu) SUNT.

Mi-a capitulat conștiința...

într-o dimineață Domnul S refuză să se mai trezească și

așa, dormind, Domnul S se lăsă băut de cafea,

se lăsă ieșit de ușă,

se lăsă urcat de autobuz

dormind...

“sunt un om de datorie” se lăsă gândit Domnul S

la muncă, tot dormind, bineînțeles,

Domnul S se lăsă atomizat de oscilația transcendentală

“frumos cuvânt, transcendental” se lăsă spus Domnul S

în timp ce-l înjunghia pe Kant în ficat

în drum spre casă Domnul S se lăsă uscat de ploaie

iar mai spre seară se lăsă mâncat de pereții care

îi mulțumeau pentru companie

într-un târziu Domnul S se lăsă mințit de timp

și urcat de pat

“stai liniștit!” îi spuse libidoul

presându-i perna pe față Domnului S

“Tu ți-ai murit deja morțile ca sa mai poți muri acum.”

și, dormind, Domnul S se lăsă culcat din nou...

Limbricul

Se fac treisprezece zile de când ea s-a mutat în capul meu. Fără niciun fel de avertisment, fără niciun anunț sau scrisoare de intenție, ea a venit și s-a postat nonșalant în ventriculul meu III de parcă ar fi fost vreo chiriașă întoarsă din concediu. Dar nu asta m-a deranjat cel mai rău, ci faptul că nici măcar nu și-a spus numele. Mi se pare de bun simț să te prezinți: “Bună ziua, sunt Icsulescu Ț și o să mă plantez în creierul dumneavoastră. Sunt un chiriaș exemplar și vă asigur că n-o să vă umblu la instalația electrică prea mult.” Dar n-am auzit asta din partea ei.

            De fapt n-am auzit nimic. Din momentul în care a pus piciorul în capul meu nu am mai auzit absolut nimic. Începeam să mă întreb dacă toată intruziunea doar mi s-a părut. Voiam să o chestionez și să aflu cum a putut să pătrundă așa de incognito în cutia mea craniană eficient etanșată de către natură față de intruși precum ea prin tot felul de oase și meninge.  Dar am decis s-o las în pace, o fi obosită.

            A doua zi am încercat să aflu ceva desprea ea. “De ce ați venit în capul meu? De unde veniți? Stați mult? Vă place? De ce nu-mi răspundeți? De ce vă ascundeți de mine după corpul meu calos? Știți, e prima oară când găzduiesc pe cineva în capul meu, puteți să vă imaginați cum mă simt?” Dar nu am primit niciun răspuns. Așa că am lăsat tăcerea că-mi ucidă lent întrebările.

            Deja în cea de-a treia zi prezența ei mi se părea atât de familiară, atât de comodă încât puteam să jur că a fost acolo dintotdeauna. Ea a simțit asta și a prins destul curaj cât să înceapă să pășească prin noul ei “apartament”. Dar tot nu vorbea. Noaptea stăteam și îi ascultam pașii și aveam amândoi senzația că ne-am înțeles oarecum telepatic. Era clar că urma să stea acolo o perioadă mai lungă de timp.

            În cea de-a cincea zi ea începuse să se joace cu firele. O amuza teribil să mă vadă cum mă tai la bărbierit pentru că îmi scapă lama, cum îmi infing furculița în cerul gurii pentru că mâna îmi tresaltă din nimic. Și nu avea controlul doar asupra funcțiilor motorii. Uneori realizam că aveam accese de logoree și alteori eram întrebat ceva și cuvintele mi se înecau în laringe. “Auziți, aveți ceva să-mi spuneți?” o întreb eu iar ea trage de fire și capul meu se mișcă afirmativ. “Păi, vorbește, ce naiba?”. Dar ea tot nu o face.

            În a opta zi mă satur și încerc să o dau afară. “Domnișoară, vă rog frumos să părăsiți ventriculul meu III. La o adică, ce treabă aveți? Vă postați aici de nicăieri, nu-mi dați nicio explicație, niciun nume, nimic. Nu, așa ceva nu se poate. Înțelegeți și dumneavoastră, sunt sigur! Nici măcar nu e așa de comod sau curat în ventriculul meu, știți, eu am fost astmatic. Știu, n-are relevanță, dar cine știe ce găsiți pe acolo. Da, da! O să vedeți că am și eu amintiri și memorii și frustrări și pulsiuni și chestiuni din acestea inconștiente. E o dezordine teribilă la mine în cap! Ia uitați-vă la individul ăla ce intregru arată! Pun pariu că are un ventricul III foarte comod și spațios și curat. De ce nu vă mutați? De ce nu plecați? De ce vă uitați la mine așa condescendent? Încetați! Încetează? De ce taci? Pe bune, de ce nu zici niciodată nimic? N-auzi? Mă disperi, vreau să te cari! Pleacă! Pleacă dracului din capul meu!”

            Și atunci ea coboară și mă mușcă de hipofiză și eu tac și spiralez și realizez că tripez și DOAMNE FEREȘTE CE SE ÎNTÂMPLĂ SUNT OMNIPREZENT ȘI SUNT OMNISCIENT ȘI SUNT OMNIPOTENT ȘI SUNT INSIGNIFIANT ȘI SUNT VULNERABIL ȘI SUNT TOT UNIVERSUL EXPRIMÂNDU-SE PE SINE ȘI SUNT MÂNCARE DE VIERMI ȘI SUNT ETERN ȘI SUNT ȘI SUNT ȘI VĂD ALB ȘI NEGRU ȘI VERDE ȘI ROȘU ROȘU PREA MULT ROȘU ȘI BIBLIOTECA DIN CAPUL MEU SE TOPEȘTE ȘI CĂRȚILE SE TRANSFORMĂ ÎNTR-O MASĂ AMORFĂ CARE SE SCURGE  PRIN GAURA MEA OCCIPITALĂ ȘI ATING ZIDUL ȘI MIROS MOSCUL ȘI EA E ÎN CENTRU ȘI ZÂMBEȘTE ȘI TACE ȘI DUMNEZEULE DE CE TACI?

            După treisprezece zile am înțeles. Am înțeles că nu există nicio șansă să pot comunica cu ea dacă o să continui să locuiesc în afara corpului meu. Am atâtea membre, atâtea organe, atâtea generatoare de senzații care mă distrag de la ea. Nu e adevărat că ea tace. Pur și simplu eu n-o aud.

            Iau burețelul de sârmă și încep să șterg bucățică cu bucățică, începând de la picioare, fiecare sursă organică de distragere. Ea realizează ce se întâmplă și o simt cum deschide ochii larg. Nu doare și termin cu labele picioarelor repede. Când ajung la genunchi ea se așază. La nivelul coapselor ea tremură ușor. Când ajung la părțile “atârnătoare” ea se întoarce rușinată. „Sexualitatea noastră este la fel de dezvoltată ca cea a copiilor.” ;  „Complexul castrării este reacția la amenințările împotriva copilului cu scopul de a opri activitățile lui sexuale precoce și care este atribuită tatălui.” ; „Anatomia este destin.” O, Sigmund, prietene, dacă m-ai vedea acum! Când îmi șterg cavitatea abdominală ei i se face rău. La prima coastă suspină melancolică. În dreptul inimii o aud cum plânge. Îmi șterg mâinile și ea începe să danseze spasmodic. Ajuns în dreptul gâtului îmi vorbește pentru prima oară:

            - De ajuns! Acum suntem singuri.

            E cald aici, la mine, în ventriculul III. Stăm și discutăm de toate ore în șir. Mă lasă chiar să-i spun pe nume. Uneori, totuși, se ridică subit, mă sărută și se face nevăzută iar eu rămân singur, în capul meu, și mă întreb dacă nu cumva am înnebunit.

I hope you’re enjoying your stay, Suns.

Dan

-de omul care scrie pamflete-

I

         Dan se trezi într-o bună dimineața și realiză subit că vroia să scrie o nuvelă. Nu avusese înainte prea multe tangențe cu literatura, înafara celor câteva câteva cărți de consum pe care obișnuia să le răsfoiască prin tren, atunci când făcea naveta până în oraș, ca să urmeze cursurile Liceului Teoretic “Nicolae Teslea”. Uneori mai obișnuia să citească câte puțin din cărțile date ca bibliografie la orele de română, dar asta doar înainte de culcare, pentru a-și grăbi somnul.

         Nu se știe de ce Dan a avut așa de brusc revelația că ar trebui să scrie. Băiatul era și a fost din totdeauna o fire pragmatică, introvertita ba chiar de multă ori anostă. Artele îl pasionau la fel de mult ca filozofia, adică deloc. Ciudați oameni, filozofii ăștia, gândi el. Stau toată ziua și se gândesc la problemele existențiale, scriu reguli și constantări care sună așa de inteligent când le citești prima oară, dar care, studiate în profunzime, se dovedesc a fi niște amărâte de fraze care se înțeleg de la sine, deci, redundante prin simpla lor evidențiere. În plus, filozofii sunt permanent niște oameni așa de triști!.

         Dan stătu în pat vreo 15 minute, încercând să realizeze de ce vroia neapărat să scrie. Sentimentul apăsător îl trăgea precum o piatră de moară spre vâltoarea gândurilor, vâltoare în care nu cădea decât în încercarea de a rezolva o problemă la matematică sau de a-și aminti primele 27 de zecimale ale lui pi. Spre fericirea lui, însă, salvarea fu alarma de la telefon ce începu strident să-l anunțe că este vremea să se scoale din pat. La 18 secunde, deci cu 7 secunde întârziere față de cum era obișnuit, mama sa veni să sublinieze ideea enunțată anterior de ceas.

         - Scoală, nesimțitule, e ora 6 și tu nici măcar nu ai mâncat! În fiecare dimineață trebuie să vin să te cobor eu cu forța din pat, că de n-aș fi eu, tu ai dormi până după-amiaza. Pentru ce-ai alarmă la porcăria aia? Întrebă mama retoric, arătând spre telefon.

         Lui Dan nu-i pasă de cuvintele aspre primite de la mama sa. El voia să scrie o nuvelă. Fixat pe obsesia sa creaționistă cât se poate de neobișnuită, se spălă pe dinți încercând să găsească un subiect bun pentru ce urma să scrie. Își mânca micul dejun tăcut, alături de mama sa, dar îndată ce îl temina, în loc să mulțumească, îi spuse acesteia:

         - Mamă, eu vreau să scriu o nuvelă.

         - Ce-ți veni? Întrebă mama sa cu un ton care trăda atât șocul cât și lipsa de încredere.

         - Nu știu. M-a trăznit. Vreau s-o termin până la toamnă.

         - Și despre ce o să fie, mă rog, nuvela ta?

         - Nu știu, despre... chestii. Atâta știu momentan, trebuie neapărat să o scriu.

         - Tu nu realizezi că oamenii care scriu sunt oameni citiți, oameni cultivați, nu de-alde tu, care stai toată ziua cu nasu-n culegeri de matematică? Înafară de lucrări științifice, n-ai citit o carte în viața ta.

         - Îmi pasă? Răspunse Dan cu nonșalanță.

         - În fine. Spor la treabă.

         Dan se ridică și ieși din apartament cu ghiozdanul în spate. Astăzi era ultima zi de liceu. Așteptă răbdător în stație autobuzul, în timp ce calcula mintal viteza cu care se deplasează un automobil ideal, perfect sferic, în vid, capabil să-l ducă pe băiat din fața blocului până în fața liceului în t=60 secunde. Fu întrerupt de Alexandru, colegul său bătăuș:

         - Ce faci, bă! Îl salută Alex, lovindu-l în glumă peste umăr.

         - V=0.56 m/s... aaaa, adică, bine, tu ce faci?

         Colegul său se depărtă cu o expresie de dezgust, murmurând:

- Ciudatule...

Autobuzul veni, însă, la timp, și Alexandru își schimbă ținta, racolând un tânăr cu păr lung ce se așeză în spatele autobuzul. E vina lui. Gândi Dan. Dacă nu vrea să fie batjocorit pe seama părului, ar trebui să se tundă.”

         Cu toate acestea, Dan fu din nou prins în capcană mintală pregătită de obsesia sa. Încercă în zadar să făurească un personaj potrivit pentru tipul său de nuvelă. În plus, nici nu știa ce tip de nuvelă ar trebui să scrie. Oricum totul trebuia să se muleze perfect pe subiect. Stai, ce subiect? Cum ce subiect? Subiectul nuvelei. Care nuvelă? Aia pe care vroiai tu s-o scrii. Pe bune? Despre ce-i vorba? Cum adică, despre ce-i vorba? La asta te gândeai în autobuz. Dar n-am nicio idee...

         În fine, revenind. Dan încerca în zadar să făurească un personaj, să găsească un subiect și să aleagă un tipar pe care să-l folosească în scrierea nuvelei, așa că într-un final decise să se întoarcă la problema sa ipotetică.

         Ajuns la liceu, fu întâmpinat de diriginta care îl întâmpină cu o bucurie atât de falsă încât îl făcu pe Dan să creadă că totul era înregistrat cu niște camere ascunse, pentru a fi difuzat pe un post prost de televiziune. Strașnică actriță, la cei 60 și mulți de ani, diriga... După ce îl prezentă, pentru a 3-a oară tuturor profesorilor, părinților și directorilor, având totuși grijă să-i enumere numeroasele premii primite la olimpiade și concursuri naționale și internaționale de matematică și fizică, diriginta îl întrebă în fața tuturor ce vroia să facă în vara asta, acum că a câștigat premiul I pe clasă cu media 10 pe linie și este cât se poate de evident că peste doi ani va termina șef de promoție. Dan îi răspunse scurt:

         - Eu vreau să scriu o nuvelă.

         Diriginta insistă: 

         - Și despre ce o să fie nuvela ta, cumva vreun science-fiction interesant,  avem oare, noi, printre noi, un nou Asimov?

         - Nu știu.

         Dan plecă de la liceu cu un teanc de diplome la subraț. Urcă pașnic, că deobicei, în autobuz, doar că de data asta se gândi mai intens la dilema să scriitoriceasca.

Ce dumnezeu aș putea să scriu la nuvela asta a mea? E clar, trebuie să fie diferit de mine , foarte diferit, altfel pot să fiu acuzat că-i autobiografie... Să vedem, e vorba despre...despre...despre un personaj...care...care are un conflict interior.  Dan realiză că ideea sa era atât de generală încât funcționa ca o definiție a speciei. Nu, nu merge? Bine, atunci e vorba despre un puști, de-o vârstă cu mine. Dan contura în mintea sa imaginea unui tânăr înalt, brunet si- Era șaten... În mintea lui Dan se forma imaginea unui tânăr înalt, șaten cu ochii verzi- Ce ochi verzi visezi, bă? Erau căprui toată ziua, că la lumina păreau verzi, asta-i altceva. Dar poartă ochelari, asta știu sigur. Și e de ocupație... pictor! Nu, altceva, asta e prea comun...  Muzician... nu, sau în fine, lasă, să zicem că știe să cânte puțin la chitară... Dan încă mai avea traume de pe vremea când mama sa îl obligă să meargă la câteva ore de pian. După ce profesoara recunoscută internațional pentru răbdarea ei îl plesni peste palme, Dan o plesni ca răspuns peste față și fugi acasă. Avea atunci doar 8 ani. Știu! Era scriitor, ba mai mult, pamfletist! Dan nu putea să sufere pamfletiștii. Nu pot să sufăr pamfletiștii. Dintre toți membrii ăștia ciudați ai speciei artiștilor, pamfletiștii mi se par cei mai stupizi și ipocriți. Toată ziua fac haz de necaz, batjocorind situații și persoane de parcă ei ar fi cu ceva mai presus . Dar parcă nu pot să-i dau numai trăsături negative. Dan se decise să îi lase personajului câteva calități, așa că îi dădu o parte din pasiunea sa pentru real. Vrea să fie medic, și așa biologia e cea mai puțin știință dintre științe. Dar îi plac și restul științelor. E o struțocămilă, asta e clar. Dan încercă apoi să găsească un nume bun pentru struțocămila sa. Trebuie să sune slav... Bogdan...nu...Vlad...nu... Ștefan! Da, asta rămâne, Ștefan.

Dan se hotărî: avea să scrie o nuvelă despre Ștefan, pamfletist cu aspirații de medic, are ca hobby cântatul la chitara și primul capitol este despre el cum citește una dintre creațiile sale la cenaclu.

Scurtă prezentare a caracterelor tipice de liceu

Puține ecosisteme urbane sunt mai interesante decât jungla liceală. Dominată de forma geometrică universal caracteristică lui  homo sapiens sapiens, paralelipipedul, jungla liceală este locul de întâlnire a două clase la fel de complexe și variate:  homo hormonalis  și homo pedagogicus. Homo hormonalis, tema documentarului de astăzi, poartă numele popular de adolescent  și este caracterizat de numeroase frustrări și complexe, acesta reprezentând stadiul metamorfic dintre  homo sugacius (copilul de țâță) și homo tristus(adultul).

            Viața în liceu este determinată de două mari perioade: oră și pauză. Dacă ora reprezintă perioada de hibernare, în care fauna se retrage în siguranță formațiunilor paralelipipedice numite clase, pauză (mult mai scurtă decât ora) este momentul când ecosistemul își arată adevărata complexitate și frumusețe.

            Natura lui homo hormonalis impune adunarea sa în haite, indivizii dintr-o haită aparținând, deobicei, aceleași specii. Haitele au tendința de a se ignora reciproc, excepții fiind momentele când indivizii acestora apelează la principala sursă de hrană a liceului, magazinul, unde se produc altercații violente și zgomotoase și dansuri complexe pentru supremație teritorială. 

            O specie întâlnită des în liceu este scliphositae comunae. Denumită popular pițipoanca de rând, aceasta este caracterizată de culori stridente pe care le afișează printr-o serie de veșminte menite să atragă potențiali parteneri. Adunându-se deobicei în grupuri de câte 3, scliphositae comunae populează holurile liceului, făcându-și simțită prezența prin ciripituri dese și lipsite de coerență.

Adeseori sunt observate în compania lui masculus depopulatae sau băiatu’ lu’taticu. Deși aspectul variază, mersul caracteristic asemănător struțului și atitudinea pe care o afișează fac din această specie una dintre cele mai ușor de observat. Într-o eternă dorința de a-și etala “jmecheria” și “valoarea”, masculus depopulatae atacă alte specii pe care le consideră “fraeri”, ascultă manele cu volumul la maxim în clasă, în ciuda faptului că “ei nu e maneliști” sau se lauda cu noul BMW seria 1310 cumpărat de tatăl, care, printr-o coincidență, e milionar.

            Observăm, în prezența lui masculus depopulatae numeroși indivizi cu un aspect sportiv, intodeauna decorați cu simboluri reprezentând un V, 3 linii paralele sau o pumă. Fotbalisticul obsesio (microbistul în stadiu terminal) trăiește doar pentru ora de sport, momentul în care adevăratul său comportament de primată este subliniat de eterna sa fugă după un obiect sferic. Specia cunoaște toate echipele, jucătorii, mingile, terenurile, tehnicile, rezultatele și pronosticurile și se folosește de aceste cunoștiințe în toate discuțiile pe care le poartă. Ca metoda defensivă împotriva acestor discursuri, care, neîntrerupte, pot continua nelimitat, se poate apela la o întrebare de cultură generală ce va ameți și va speria microbistul, determinându-l să se retragă în cercul său de prieteni.

            Dar să trecem la o altă specie! Scliphositae superba se hrănește cu laude și complimente. Înzestrată natural cu un aspect atrăgător, aceasta îl ascunde sub un strat gros de fond de ten. Cercetătorii nu au reușit să determine dacă aceasta este o secreție proprie, dar masca de scliphositae superba este folosită în industria militară ca material antiglonț și rezistent la explozibili. Adesea indivizii acestei specii pot fi observați făcând lasciv schimb de salivă cu membrii ai speciei masculus depopulate pentru afișarea statului superior. Intelectul variază de la individ la individ, de la -0 la un unul mediu spre superior. De menționat că această specie prezintă ego de dimensiuni galactice, determinadu-le să stea 80% din timp admirându-și propriul profil de Facebook și bârfind cu scliphositae comunae și vidus personalitae despre o altă scliphositae superba.

            Roind în jurul speciei menționate anterior, vidus personalitae și-au adaptat aparatul bucal pentru simbioza dintre acestea și scliphositae superba, câștigându-le numele de pupincuriste. Acestea hrănesc scliphistae cu lingușeli și complimente, primind ocazional înapoi resturi ce au rol de a vindeca temporar numeroasele complexe și stima de sine scăzută. Pot fi diferențiate prin mișcarea lor circulară, ca de satelit, în jurul individului țintă, și prin corul dezorganizat de “pisiiii ce frumiii ești, mulțuuuu, fatăăăăăă” și cerșitul lor disperat după atenție.

            Asemănătoare lui vidus personalitae, iedera pedagogicus (sau lipitoarea de profesori) are ca sursa de hrană notele. Aceasta și-a adaptat, de asemenea, aparatul bucal, prezentând o limbă cu o parte mătăsoasă, pentru lingușeli, și altă țepoasă, pentru turnătorie, specia apelând la metodele menționate în scopul obținerii hranei. Lipitoarea de profesori prezintă o encefalizare redusă, ce o obligă astfel să învețe mecanic, uitând complet lecția după 4-6 ore sau dacă e întreruptă când recită. În cazul în care o altă specie superior intelectual atentează la sursa ei de hrană, lipitoarea devine agresivă și încearcă să îndepărteze competitorul prin țipete stridente și degete introduse în ochii profesorilor. Țipătul de iederă pedagogicus este folosit pentru sirene și alarme, fiind dovedit de oamenii de știință să paralizeze și să indispună.

            Masculus sentimentalus este și în ziua de astăzi o dilemă. Aspectul său variază, deși de cele mai multe ori seamănă cu cel de masculus depopulatae, mai puțin etalarea disperată a averii. Un intelect mediu spre superior determina atracția acestora către arte, în special poezie și proza romantică. Aceasta, aspectul îngrijit și sociabilitatea dezvoltată creează o compabilitate cu speciile venus melancholica, pe care masculus sentimentalus o ignora, preferând indivizii de scliphositae. Pot fi observați foarte greu, din cauza abilității lor dezvoltate de camuflaj, dar odată descoperiți, aceștia relaționează bine cu orice specie.

            Venus melancholica (romantica incurabilă) este o specie reprezentată de indivizi introvertiți, gânditori și complexați dar inteligenți și, de asemenea, atrași de artă. Având tendința să se îndrăgostească de câte o persoană diferită la fiecare 16 secunde, aceasta prefera să motiveze lipsa de succes în viață sentimentală prin stima scăzută de sine și numeroasele complexe datorate comparărilor cu scliphositae superba. Venus melancholica are reacții adverse la complimente, astfel, când le vei lăuda aspectul plăcut și natural, te vor numi mincinos și se vor retrage în sfera lor de pesimism. Sensibilitatea lor exagerată a ajutat cercetătorii în calcularea a numeroase mase atomice.

            Opus lui venus melancholica, diva credubilis este o specie rară, cu un aspect deteriorat și neplăcut, dar cu o atitudine de scliphositae superba. Adesea este văzută purtând veșminte provocative ce strică pofta de mâncare celorlalți indivizi. În lipsa de vidus personalitae, Betty cea urâtă se va lăuda singură și va apela la propria gamă de țipete stridente și înalte pentru cerșitul de atenție. Se presupune că acest spectacol de șunci revărsate și chiloți tanga are rol defensiv, asemănător emisiilor de sconcs, împotriva speciei ce urmează a fi prezentată.

            Extremisticus absurdus are nutriție mixotrofă. Partea parazita se hrănește din numeroasele dispute și indispuneri pe care le generaza folosindu-se de colții lor ascuțiți și ghearelor menite să sfâșie prada destul de naivă să nu-l ignore. Partea saprofită absoarbe cheful și forța vitală a cadavrelor didactice care au ghinionul să cadă într-una dintre numeroasele sale capcane. În ciuda caracterului său agresiv, specia prezintă un intelect superior și o cultură vastă, în special cea istorică, fiind capabilă să relaționeze cu alte specii de același nivel intelectual. Discuțiile sunt adeseori inteligente și satisfăcătoare, cât timp nu sunt în contradictoriu. Numit și Micul Hitler, specia prezintă un fascinant cult al personalității și este una dintre puținele cu o parte artistică ascunsă cu succes de caracterul său acid și plin de ură față de orice nu coincide propriilor opinii

Însoțindu-l adeseori pe extremiticus absurdus, specia pletosus hipsterio este definită de contradictorii și numeroase conflicte interioare. Îmbrăcat în culori mohorâte și un hanorac purtat multe zile consecutiv, roacherul de calculator prezintă o coamă de lungimi medii, de culoare blondă sau șatena și, în 60% din cazuri, ochelari. Este un consumator avid de jocuri video și dulciuri în exces, în ciuda aspectului sau de scândură cu păr. Deși prezintă un intelect mediu spre superior, pletosus hipsterio aspiră să fie medic, programator, scriitor, muzician, astronaut, mizantrop, filantrop, gigolo, soț fidel, tată, mamă, bunic și câine, toate în același timp. Caracterul său nehotărât determină mediocritatea caracteristică și pesimismul întrecut doar de reprezentații venus melancholica. Având ca trupă de suflet Led Zeppelin sau Pink Floyd, specia prezintă o obsesie pentru propriile gusturi muzicale pe care și le susține și le promovează cu fanatism. Deși nu știe decât 4 acorduri și 3 melodii, el este chitarist. Alimentat de dorința sa perpetuă de a avea dreptate, folosește adeseori în argumentările sale tehnica sofismului, care scapă neobserva, deobicei. Individ interesant, dar prea complicat și orgolios, poate fi găsit în diferite cenacluri literare, unde batjocorește restul de specii prin pamflete de un umor mediocru.  

Pletosus metalistos este ușor de observat datorită coamei supradezvoltate, tricoului intodeauna negru cu trupa favorită de melodic progressive death black gridcore heavy metal și numeroasele priviri îndreptate asupra lor. Indivizii de masculus depopulatae și fotbalisticus obsesio i-au dat denumirea populară de Satanilă. Coama ce are rol de buzunar, armă, sursa de hrană și marsupiu reprezintă un motiv de mândrie pentru indivizii acestei specii, de multe ori etalând-o nonșalant împreună cu pletosus hipsterio și venus metalistae prin mișcări bruște ale capului. Cercetătorii considera acest dans tribal dezlănțuit de muzică metal o formă de comunicare și relaționare în haită, adeseori stabilindu-se ierarhii în funcție de lungimea coamei și viteza de rotație a acesteia. Specie sociabilă, cu intelect mediu spre superior și înclinații muzicale, pletosus metalistos relaționează bine cu indivizii de pletosus hipsterio și extremisticus absurdus, în compania cărora este văzut adesea. Obsesia lui Satanilă  este metalul, care trebuie să fie omniprezent în toate domeniile, de la pasta de dinți la prezervative. Prezintă o atracție continua către venus metalistae.

Venus metalistae (sau metalista de Vamă) este o specie de un intelect net superior, de cele mai multe ori cu multiple abilități artistice. Sunt ușor de observat datorită coamei de culoare roșu aprins și privirile răutăcioase pe care sophisticatae comunae și iedere pedagogicus le aruncă asupra lor. Sociabile, relaționează bine cu orice specie și formează legături afective cu cei din supraspecia pletosus. Singura lor slăbiciune reprezintă magneții care pot interfera cu masa impresionantă de fier pe care acestea le poartă sub formă de accesorii.

Există și forme pitice ale speciilor menționate anterior, precum ciutanis metalistos, ciutanis melancholica, ciutanis scliphositae sau ciutanis fotbalisticos. Cel mai deosebit este, totuși, ciutanis libidinosus, care, în încercarea sa disperată de a atrage atenția speciilor mai mature, își lauda strident aventurile sexuale fictive.

Spre final, insist să menționez că speciile prezentate sunt cele clasice, tipice, nealterate. Există, în 40% din cazuri, combinații care pot avea efecte ciudate, precum scliphositae superbă cu trăsături de venus melancholica, fotbalisticul obsesio cu trăsături de masculus sentimentalus, pletosus hipsterio cu trăsături de masculus depopulatae ș.a.m.d. Speram să revenim și cu numărul următor, unde vă vom prezenta numeroase specii de homo pedagogicus, la fel de diversificate, complexe și interesante precum cele de homo hormonalis.

Șoarecii noștri de pază

-inspirat din evenimente reale-

   
      Orașul se desfășoară în aceeași veșnică forfotă cauzată de haite de câini drăgăstoși ce se gudură pe lângă bătrâni în bastoane, ronțăind jucăuși câte un membru; mașini care circulă civilizat pe străzile selenare, șoferi care se binecuvântează între ei de mamă, decedați și apartenențe religioase. În secția 4 de Poliție, aflată pe strada Corigenței numărul 1, mult iubiții noștrii păstrători de liniște și ordine discută problematica sucului de malț de după serviciu, a naturii mult prea generoase cu diferite elemente de sex feminin supra-mediatizate, a sportului și culturii fotbalului. În același timp, aceștia își focalizează unanim privirile către diferite fotografii de pe internet, ilustrând dame în lenjerie intimă, bineînțeles, cu scopul de a găsi un cadou potrivit nevestelor lor. În camera de interogare, căpitanul Nevrotescu își blagoslovește călduros subalternul:
     -Bai, idiotule, cum ai putut să lași o femeie să fie bătută în plină zi, pe stradă?
     -Pai... cu grijă și atenție, dom' căpitan.
     -Tu îți bați joc de mine?!
     -Nu, vorbesc serios! zise polițistul, scuzându-se. A trebuit să am grijă să nu mă vadă bătăușul și atenție la boscheți când fugeam. Nu ai zis mata că bocancii din dotare e noi și lustruiți și că tre' să avem grije de ei ca de ochii din cap?  
     -Pai, de la ce a început toată tărășenia asta? întrebă superiorul.
     -Dom' căpitan, să trăiți! Deci, era două femei care vroia să vadă... d-alea... la control, știi mata, în autobuz...
     -Bilete.
     -Da! Așa! Deci vroia să vadă bileturi. Și a intrat odată un bețivan d-ăla prost...
     -I-auzi! reuniune de familie. Și vezi că ești un om al legii. Un reprezentant al ordinii și liniștii naționale! zise căpitanul emoționat. Vorbește civilizat, băi, dobitocule, bai!
     -Să trăiți, dom' căpitan. Deci, în mijlocul de transport în comun a penetrat un individ influențat puternic de influența de alcool. O individă de sex feminin a cerut actele la control căci acesta nu deținea la el dovadă la achitare la preț la bilet la purtător. Acesta răspunde violent... aaa... apostând-o fizic, verbal, mental, psihic și telekinetic cu pumnii și picioarele, care deci, în burtă.
     -Știi ceva, mai bine zi cu vorbele tale, că deja văd că te îneci.
     -Să trăiți, dom' căpitan! Deci, intră ăsta beat mort, n-avea bilet și vine controloarea. Ăsta începe s-o facă pe controloare ca-n Mortal Kombat. Eu mă prefac că nu aud și că nu văd, așa că o fetiță cam de liceu începe să urle la mine că cică "Alo! Poliția, Ce faceți, stați cu mâinile în sân? Halal reprezentanți ai legii românești, halal protecție și pază!". Eu îi răspund că nu știu cine e aia și cobor la prima stație, apoi încep să alerg. Dar, stați, că n-am terminat.
      -Stai o secundă, doar o curiozitate, mă, tu câte clase ai? întreabă căpitanul.
      Polițistul se umfla în pene, și, aranjându-și părul, își îndreaptă spatele pentru a răspunde răspicat:
      -Dom' căpitan, să trăiți, dom' căpitan! Deci am doișpe' clase, Bacu l-am luat cu... aaaa... 6.10!
      -Hai, mă, lasă-mă, pe cine încerci să minți? Zi câte clase ai?
      -...unșpe'
      -Ma!
      -... păi...șase. Defapt opt, că a patra și a cincea le-am făcut de două ori! Deci am terminat gimnaziul!
      -Bine, mă, bravo! Sunt mândru de tine! Ești un adevărat...inept!
      -Să trăiți! Deci, mersi frumos. Da' ce înseamnă?
      -Deștept! Înseamnă că ești un adevărat geniu, bă, boule! Ia zi, ce-ai făcut în continuare?
      -Deci da. Deci am început să alerg prin parc da' fugea și câinii dupe mine și a trebuit să o iau pe coclauri. Într-un boschete era doi care... știi mata...e rușine... se juca de-a mama și de-a tata.
      -Pai bine, mă, imbecilule, ăla era viol! Tu ai stat degeaba?
      -Apăi, nu, dom' căpitan, că femeia țipa și, zic eu, îi plăcea. Le-am zis doar să se iubească mai încet, că era doi copii mai încolo. În fine, am ieșit apoi din parc și pe drum îmi intersectez traiectoria cu un individ care purta în spate un ghiozdan. Nimic suspect, zice unii, dar cu ochii mei care e de vulturi văd că are praf alb pe la degete și zic "gata, e clar, asta e dilar d-ăla de entobotaniste de vinde la puradei".
       -Hai, mă, așa, pe stradă? răspunde sceptic superiorul.
       -Da! Da' las', dom' căpitan, că l-am frăgezit eu bine cu bastonul din dotare, că așa merită nenorociții ăștia de drogați! Da' nasol că la analiza chimicologica de la laborator când am dat cu limba, am aflat stupefiat cu stupoare că era praf de cretă.
       -Mă, incapabilule! urlă Nevrotescu disperat. Ai bătut un copil nevinovat!
       -Las', dom' căpitan, că poate ta'su era ocupat și i-am făcut un favor.
       -Doamne, înnebunesc... Ai terminat?
       -Nu! Stați să vedeți, să trăiți! Deci trec eu pe lângă cap de linie acolo, la piață, știi mata. Ce să vezi, era acolo controloarele cu ochii vineți care se lua de un copil. Halal priveliște. M-am băgat și eu i-am zis vreo două de mamă, că era fata aia din autobuz. Nesimțiți, tinerii ăștia, merge fără bilet și se mai și ia în gură cu alea de controlează.
        -... Tu mă bagi la balamuc.
        Nu s-a mai auzit de căpitanul Nevrotescu. Se zvonește că a plecat în concediu într-un sanatoriu de prin zonă. Mult iubiții noștrii păstrători de lege și ordine au terminat de apreciat damele cu nurii goi și și-au concentrat intelectul colectiv către rezolvarea misterului deschiderii frigiderului în scopul obținerii sucului de malț, căci doar, fără acesta și fără spargerea canonică de semințe nu se pot aprecia în mod corect discuțiile deloc meta-sportive de pe FotbalTV și spectacolul cultural de pe TarafTV. Pe aceeași stradă a Corigenței, cu același număr 1, în aceeași secție 4 de Poliție, omul legii adineaori povestitor își ocupă postul de căpitan. Undeva, în parc, o femeie țipă după ajutor, cel mai probabil din cauza plăcerilor erotice de nesuportat la care este supusă cu sau fără voie. Niște controloare cu ochii vineți explica civilizat,unui elev, deci bineînțeles, fără a-l jigni, a-l brusca sau a-i cere bani, importanța achitării prețului unui bilet. Pe o altă stradă, un copil într-o baltă de sânge înțelege subit pericolul consumului de praf de cretă și chiar la doi pași de acesta un cetățean turmentat este incapabil să înțeleagă de ce îl doare pumnul. În orașul cu forfota veșnică, haite de câini drăgăstoși, străzi selenare și șoferi bine dispuși poți dormi intodeauna asigurat că ești apărat.

Trăiască protectorii noștrii! 

Trăiască cei ce ne asigura nouă liniștea!