Domnul S no. 5694359

Stați liniștit, domnule S
Noi nu vă condamnăm pentru controlul dumneavoastră pierdut 
Suntem doar intrigați 
De ce vă maniaţi pe scenele ce va perturba gândurile
Când acestea nici nu au fiinţat vreodată
...

Domnule s, condiția va obligă 
Să vă vărsaţi conştiinţa p-aceasta foaie
Ce nu-i defapt o foaie 
Ci doar un receptacul electronic al dumneavoastră onanii ontologice 
Vă rog, pulsaţi, meditaţi, ascultaţi vibraţiile celor din jur
Admonestaţi-vă pedanteria
Şi judecaţi-vă aspru lipsa de tact şi de inspirație
Dar scrieţi 
Doar
Scrieți 
....

Mi-am permis, domnule S, să vă marchez abisul cu un X
În caz că, aruncându-vă în gol 
Ajungeţi dezorientat şi nu mai ştiţi 
Să cădeți

Cu plăcere.

Dasein

Am fost
Şi tot ființând am devenit
O înfiinţare
A fiinţelor ce mă provoacă cu o îngrozitoare persistență
Să tot fiu...

Lipsit de furie
Îmi amintesc că sunt.




Fir-ar a dracului...

Iască

            Se așază, precum toți cei de dinaintea lor, unul în fața celuilalt, în tăcere, la masa din colț. Își contopesc privirile și fără să nască vreun cuvânt se angajează într-un razboi tacit. El soarbe tacticos din cafea, ascunzându-și letargia în cofeină iar ea se-mbrobodește în nesiguranța lui neglijent camuflată. Îi aruncă un zâmbet diplomat, el îl percepe drept asediu și își retrage tactic omoplații dezgolindu-și cu opulența pieptul și umplându-l cu aerul stătut din cafenea. Amuzată de atavismul la care tocmai ce a asistat,  ea îi oglindește gestul cu gracilitate și așteaptă mutarea lui. Intuitiv cunoaște mecanismele evoluționare ce îi arestează lui privirea în decolteul ei și nu ezită în abuzul lor. Primește, însă, drept răspuns, uciderea tăcerii cu o replică de duzină. "Spune-mi despre tine". Încep să converseze, reiterând aceleași idei moarte pe care sutele de mii de predecesori le-au mai enunțat. Își împărtășesc reciproc mediocritățile și își încleșteaza mâinile drept protest împotriva singurătății la care au fost damnati de la bun început. Își relevă ulterior ca el ar căuta Cuvântul iar ea Simțirea și, cufundați în sentimentul unei aparente uniune a Ființelor, schimbă adolescentin salivă. Ceva tulbură totuși beția celor doi, ea se retrage ofuscată și-și scuză nechibzuința. Se ridică grăbită apoi dispare în abis, lăsându-l pe el să jongleze cu sensurile celor ce tocmai au avut loc. Într-un final mă cheamă să-și achite consumația și se face nevăzut. Un alt el și o alta ea îmi intră în cafenea se așază la aceeași masă din colț, restabilind echilibrul artificial al idilelor tranzacționale.

Amintiri din supraterană

               Disclaimer: 1. Nu am scris asta ca să atac pe cineva. Chiar dacă evenimentele sunt inspirate din realitate, conflictele au fost de mult soluționate.  Mie îmi place să dramatizez. De aici au rezultat aceste povestiri.

             2. Dacă aveți impresia că unele exprimări denotă un snobism ieftin și filozofie de duzină, e pentru că exact asta fac. Bravo, v-ați prins de glumă. Acum ne putem bate reciproc pe spate în timp ce ne luăm de pseudointelectuali pe interneți, simțindu-ne elitiști pentru că nu suntem elitiști. Ca să citez dintr-un mare exeget al psihanalizei freudiene: "Băă, fiecare cu *cenzurat* mă-sii" 

           3. Dacă citiți și a doua povestire fără asta pe fundal, pierdeți din farmec.

            Se spune că nimic nu este capabil să rupă orice fel de legătura afectivă mai eficient, mai sistematic şi mai profund decât locuitul împreună. Povestea ce urmează serveşte drept umila atenţionare destinată celor ce aspiră, mânaţi de o naivitate scuzabilă, să împartă spaţiul intim cu oameni ce poartă înălţătorul dar atât-de-inșelatorul titlu de prieteni/(e).

1.The S. Materia se degradează. Imuabilă în perseverența ei, natura reuşeşte întotdeauna să deconstruiască sistemele ce prezintă o organizare de o anumită complexitate, rearanjând elementele constitutive spre eterna preaslăvire a unei legi fundamentale. Glorie ţie, entropie! În van s-au revoltat filozofi şi poeţi împotriva decadenței şi a morţii, fericiţi cei ce au cuprins-o cu braţele deschise şi au acceptat-o întru totul, nu din disperare ci din contră, având în sufletele lor credinţa că natura va da naştere, precum a făcut dintotdeauna, vieții din moarte. Iar frigiderele noastre sunt un monument în cinstea acestei universale legi.

Ne plac glucidele, mai specific, glucoza. Este de înţeles, având în vedere că majoritatea necesităţilor energetice sunt satisfăcute având ca bază moleculară acest umil hexagon, detestat de mulţi elevi în clasa a 11-a. Voi evita să fac o digresiune (tocmai ce am făcut-o) referindu-mă la mitocondrii ca fiind echivalentul celular al proletarului (doamne fereşte-ne de vreo revoluţie marxistă printre organite), aceasta e o discuţie pentru biologi. Revenind la dulcegăriile noastre (îmiparerăunum-ampututabține), având în vedere cât de importantă este glucoza pentru metabolismele multor vietăţi, ne putem aștepta ca atunci când aceasta stă nefolosită şi refrigerată dintr-un moft al gusturilor noastre culinare, să fie utilizată de organisme oportuniste, mult inferioare pe scară filogenetică dar paradoxal mult superioare din perspectiva respectului pentru şansa unei mese gratuite. Cum putem noi, fiinţe ingrate, să condamnăm versatilitatea prietenilor noştri din regnul fungi, care reuşesc întotdeauna să îşi construiască un adevărat eden în toate recipientele de orez fiert sau mâncărică de varză, lăsate de izbelişte în colţuri întunecate ale frigiderului? Perfect conştient de acest fapt, nu am fost revoltat de imaginea culturilor de Pennicillium ce rezidau cutiuţele colegului meu de apartament, ba chiar am fost încântat de posibilitatea studiului acestora, încântare subit şi iremediabil dispărută în momentul în care aerul din frigider mi-a ajuns la nivelul receptorilor olfactivi. Umil, calm şi lipsit de orice formă de agresivitate ascunsă (a se citi jignit, nervos şi foarte pasiv-agresiv) l-am rugat pe cel ce-l voi numi doar S. să „facă toată mizeria asta dezgustătoare să dispară din faţa ochilor mei”. El, bincuvantat fie simţul său fin pentru ironie, a făcut exact ce i-am cerut. După un număr substanțial de zile, poate chiar 1-2 luni, deschid uşa balconului spre a mă putea bucura de priveliştea grandioasă a unui bloc străjuit de doi chelioşi ce sparg seminţe în fata scării. Pe loc sunt lovit de aceeaşi îmbietoare şi familiară mireasmă şi, întorcându-mă să descopăr sursa acestui spectacol olfactiv (gest pe care acum îl regret profund), sunt încântat de un adevărat caleidoscop microbiologic descris  în recipientele ascunse cu îndemânare de către colegul meu de apartament. Am onoarea să surprind culturi ce au dezvoltat culturi ce la rândul lor au dezvoltat alte culturi, într-un exemplu elocvent şi puternic odorant al prezenţei recursivităţii în natură. Reacţia mea vă este,vouă celor ce aţi reuşit să citiţi până aici, destul de evidentă. Voi lăsa deschis totuşi, din spirit dramatic, finalul acestei povestiri.

2.The H. Etica şi morala sunt, probabil, printre cele mai spinoase probleme ale umanităţii contemporane şi servesc drept elocvent exemplu celor ce, mânaţi de un determinism ştiinţific uneori fanatic, declara triumfal că filozofia a murit. În nemărginita ei înţelepciune, natura ne-a înzestrat cu un simţ instinctual al corectitudinii, al normalului şi al posesivităţii. Acest simţ ne-a ghidat, nu de puţine ori, prin intermediul dezgustului şi al  unei forme viscerale de ură, spre judecăţi sentenţioase ale căror bice le-au simţit piei nevinovate.  Să fie aceasta o meteahnă iremediabilă a lui homo (pseudo)sapiens?

Ne plac şosetele, mai specific, şosetele curate. Globalizarea ne-a binecuvântat cu fabrici în Orientul Îndepărtat, unde neobosiţi, copiii îşi lucrează mânuţele 16 ore pe zi pentru a ne încânta pe noi, consumatorii din vest, cu articole vestimentare (şi altele). Oriunde ai fi tu acum, dragă Nguyen, sper că mama ta bolnavă pe care o întreţii singur de la 8 ani se simte mai bine ştiind mulţumită ţie şi doar ţie, călugăr al ciorapilor, picioarele mele nu mai sunt nevoite să suporte frigul din Bucureşti.  Iată, deci, lectori ai acestei povestiri, de ce am fost profund jignit de remarca celui de-al doilea coleg de apartament, pe care îl vom intitula laconic H. El m-a numit nonşalant „the sock thief”, titlu ce îmi provoacă şi acum accese necontrolate de mânie. Laundry day, cum o numesc americanii, prezintă un moment plin de bucurie şi de confuzie, atunci când, încântaţi de mirosul şosetelor curate, realizăm perplecşi că niciunul dintre noi nu are cea mai vagă idee referitoare la adevărata apartenență a obiectelor amintite. Condamnabil sau nu, mi-am asumat responsabilitatea de a mă pronunţa chiar eu, în absenţa altor păreri, în legătură cu cine ce şosete ar trebui să primească. A fost doar o nefericită şi suspicioasă coincidenţă faptul că mai bine de 80% îmi aparţineau. Fără ezitare sau orice strop de diplomaţie cei doi s-au aliat improtriva-mi, doua capetele ale lui Cerber care l-au mușcat pe al treilea. Pus sub ghilotina sentinţei celor doi colocatari, am decis să îmi rezolv problemele precum orice bărbat inteligent şi matur, şi anume refulandu-mi-le. Am tăcut şi am ieşit din cameră, utilizând uşa ca formă de expresie fonică a dezacordului meu. Scena odată încheiată, este ca şi uitată, iar H. începe harnic să cureţe veselă din chiuvetă. Ar fi ingrat din partea mea să îi reproşez tehnica scumpului meu prieten, sau să o asemuiesc cu cea a unei femei la senectute care curăţă o bucătărie KFC cu pene de gâscă şi gânduri frumoase, așa că nu o voi face. Revenind, în timp ce H. se ocupa de treburi gospodăreşti, eu îmi exercit prehensiunea asupra unei clementine, meditând profund la aceasta. În acel moment am avut cea mai puternică epifanie a vieții mele. După douăzeci de ani de travaliu spiritual, sensul existenţei mele mi-a fost revelat de către acea sferă portocalie bogată în vitamina C.  Am intrat într-o transă adâncă şi m-am lăsat purtat de destinul meu inexorabil. Am ridicat clementina asemenea ciocanului lui Thor. Am fixat-o pe fruntea lui, surprinzând în ochii bietului confuzia miliardelor de neuroni incapabili să proceseze ce urma să se întâmple. Apoi am lovit. Printr-o singură şi graţioasă mişcare, loja mea hipotenara dreaptă a strivit fructul pasiunii pe planul reprezentat de osul frontal al lui H. Într-o manieră ce nu o pot descrie altfel decât pornografica, sucul clementinei a împroşcat tot microuniversul nostru, botezându-l cu apele catharsisului. Timpul s-a dezarticulat iar în cap un cor de îngeri îmi cântau „O Fortuna”. Urmează o tăcere mormântală în care privirile noastre ni se întâlnesc şi asimilăm profunzimea actului la care tocmai am participat. Apoteotic, am devenit un dumnezeu şi i-am dăruit lui Adam viața. Sufletele noastre s-au cufundat în acel participation mistique descris de Levy-Bruhl, o contopire sublimă a fiinţelor noastre, empatia și-a atins paroxismul şi amândoi am înţeles atunci că niciodată în decursul vieţilor noastre nu vom mai avea parte de asemenea clipe de simetrie existențială profundă. Suntem doi asceţi ce au atins Nirvana. Voi, bieţi muritori privaţi de această mântuire, m-aţi putea acuza de barbarism şi incapacitatea de a-mi verbaliza doleanţele. Nu vă condamn. O astfel de formă de comunicare transcende limbajul şi intră în sfera arhetipalului. Dar și eternitatea piere... Odată cu fructul care se lovește de podea, noi ne trezim din transă, tulburaţi. „Tocmai ce mi-ai strivit o clementină peste faţă?” întreabă el, necesitând validarea exterioară a experienţei spirtuale la care a fost părtaş. „Tocmai ce ţi-am strivit o clementină peste faţă.” îi răspund eu, incapabil să fac altceva decât să-i oglindesc în mod infantil cuvintele. „Te-ai…te-ai calmat?” „M-am calmat.” „Suntem OK acum?” „Suntem ok acum.”. H. ridică clementina, devenit acum un obiect stors de orice încărcătură simbolică, o patetică reminiscenţa a Actului Creaţiei şi mi-o aruncă în faţă, blagoslovindu-mi în mod creativ fiinţa ce mi-a dat viața.

Also, I did steal some of H's socks, sorry

               

Persona

E dezolant să fii un lup…

Puțini pricep cu-adevărat ce-nseamnă

să muști din carne iar carnea să te muște

înapoi.

                    

Rarisime sunt oile care, spășite,

își întind melancolic jugularele și-așteaptă

(mai mult din politețe)

să-nfingă colții câte-o fiară mai timidă.

A lor romantică jertfă e evident futilă

căci toți cei ce îndrăznesc să guste se-mpotmolesc în lâna

din care obișnuiau stimabilii maeștrii sa-și plăsmuiască psihologii.

Noi ne scuzăm penibil impotența

Nu, Domnișoară Oaie, sub nicio formă nu sunteți dumneavoastră de vină

Vedeți, nouă, tot mușcând din neant, ni s-au tocit caninii

Vă dăm cuvântul de onoare că data viitoare vom prinde gust de sens

de Sine

și de sânge
Dar nu acum.

Nu în absența lui Păstor.

Vă rog să ne-nțelegeți, suntem alergici la sofisme

Vă sfătuim să vă găsiți alți lupi.

Eh, cum adică cum?

Uitați, deschideți-vă maxilarele atât cât să puteți mușca intimitatea altcuiva

Nu… nu… așa-i prea mult, riscați să vă îndrăgostiți.

Atât

E îndeajuns

Acum stați singură, cu gura căscată

până simțiți (sub)conștiința cum vă urlă ca un lup.

Vai, ce blană frumoasă, în patru tonuri de gri

vă  vor spune orbii,

Ce fioros mușcați din mine

vă vor spune lașii

Cu ce șiretlic machiavelic ați reușit să mă încolțiți

vă vor spune proștii.

Gata. Metamorfoza dumneavoastră e completă, Domnișoară Oaie

Trebuie totuși să înțelegeți un lucru esențial

E dezolant să fii un lup…

Uneori , când vine Păstor, ne tunde

iar noi urlăm la el și la Lună, revoltați

Păi cum, tu nu vezi că noi suntem lupi

Dar tot ce-aude Luna

E-un behăit sinistru.

Lexis (dramă în 1545 de cuvinte)

EA (alintată, copilăroasă): Vorbeşte-mi!

EL (luat prin surprindere): Despre ce?

EA: Nu contează despre ce. Vreau doar să-mi vorbeşti. Vreau să îţi aud glasul.

EL (uşor iritat): Nu înţeleg, vrei să îţi povestesc ceva?

EA: Nu. Adică, nu neapărat. Nu ţin să îmi trasmiți ceva. Vreau doar să te simt comunicând, să văd cuvintele cum ţi se dezlipesc de limbă. Imaginează-ţi că e un preludiu. Vreau să mă dezbraci vorbindu-mi.

EL: Nu are niciun sens.

EA (bosumflată, asezându-i-se cu capul pe umăr): Încăpăţânat mai eşti. Uite, spune cum mă cheamă.

EL: Păi nu pot, nimeni nu ştie. Eşti trecută doar ca fiind “EA”.

EA: Atunci spune ceva despre tine.

EL: Eu sunt... (dezorientat, îşi caută cuvintele). Eu sunt un... un personaj.

EA (interesată): Un personaj? Bun. Cum? Ce fel de personaj?

EL (strofocându-se să găsească o formulare satisfăcătoare): Eu sunt un personaj...Eu...Eu sunt personajul principal!

EU (vizibil revoltat, mă ridic de pe scaun tastând frenetic): OBIECTIEZ! Nu am menţionat niciodată statutul tău!

EL (ruşinat, apleacă capul): Eu sunt personajul căruia îi aparţine această replică.

EA (intrigată): Asta?

EL: Nu, asta!

[CELĂLALT]: SĂRIŢI, MĂ OMOARĂ!

EA: Adică cea de acum?

EL: Nu, mă refer la anterioarele, tot ce am zis eu îmi aparţine.

EA: Ţie? Nu lui? (arată precaut spre mine, EU sunt prea ocupat cu următoarele replici ca să îi observ impertinența)

EL (mă priveşte întâi, apoi, când mă vede distras, prinde curaj): Eh, prostii. Ce treabă are el? Eu sunt cel care vorbeşte. Afirm că deţin drept suprem asupra a tot ceea ce pronunţ!

EA: De ce?

EL (luat prin surprindere, îi ridică capul de pe umerii săi, şi o priveşte): Cum de ce? Păi pentru că tot ceea ce eu zic este rezultatul propriul act voliţional.

EA: Dar tu de fapt răspunzi întrebărilor mele.

(EL tace frapat, ştergându-şi ochelarii)

(EU încerc să mă gândesc ce răspuns ar putea EL să-i ofere EI)

EA: De ce te-ai oprit din a-mi vorbi?

EL: Păi nu ştiu ce să zic.

EA: Şi ce are asta a face?

EL: Păi ce sens are comunicarea în absenţa unei informaţii?

EA (imitându-l zeflemitor): Păi ce sens are comununicarea în absenţa unei informaţii? Eşti aşa ridicol. Nu ţi-am cerut să-mi comunici nimic. Ţi-am cerut să îmi vorbeşti. Nu înţeleg cum poţi fi depăşit de un concept atât de simplu.

EL (exasperat, simţindu-se încolţit): Dar nu sunt depăşit. Eu... Dar... Ştii ceva? E absurd ce-mi ceri. Zi şi tu! (se uită spre mine încercând să îşi găsească sprijin)

EU: Nu mă băga în treaba asta.

EL (înjurând pe sub dinţi): Autor pe dracu... (întorcându-se înapoi spre EA) Dacă nu am nimic de spus nu voi mai pronunța nici măcar un cuvânt şi punct.

EA: Glumeşti.

(EL tace)

EA: Hai, încetează cu prostiile.

EL: Hm.

EA: Te rog!

[CELĂLALT]: BĂI, VOI SUNTEŢI SURZI? ĂSTA VREA SĂ-MI FACĂ FELUL!

EL: Mhm-mhm!

EA (îngrijorată): Te implor!

EL: Nț.

EA (panicată): Opreşte-te! Gata! Nu mai suport!

EL (înduplecat, simţindu-se vinovat): Ei, haide, nu reacţiona aşa! Voiam  să îmi demonstrez şi eu punctul de vedere. (O ia în braţe) Nu mi-am imaginat că îţi fac atâta rău. Te rog, iartă-mă.

EA (plângând uşor): Eşti o bestie.

EL: Un primitiv.

EA: Un animal.

EL: Un om.

[CELĂLALT]: E UN CRIMINAL, UN MONSTRU, UN SCELERAT ŞI UN PSIHOPAT. VĂ ROG, SALVAŢI-MĂ!

EA: Eh, acum nu fii prea dur cu tine însuţi.

EL: O persoană.

EA: De ajuns!

EL: O conştiinţă!

(EA se desprinde dezgustată din braţele lui şi îl plesneşte peste faţă. Se ridică şi pleacă din scrierea mea.)

EL: E, fir-ar a dracului, acum ce-am mai zis?

(TU încerci timidă să îi oferi explicaţii dar vocea îţi tremură pentru că încă nu este replica ta. Nu se înţelege nimic din ce spui şi EL nu aude decât o şoaptă distorsionată.)

EL: Poftim? Cine-i acolo?

CELĂLALT: Eu.

EL (speriat): Tu?!

CELĂLALT: Nu, cel de după.

EL (liniştit):Ah, bine că ai venit. Chiar aveam nevoie de ajutorul tău. 

EU: Nu stă mult.

(EL îmi aruncă priviri usturătoare iar CELĂLALT se începe să fugă haotic prin pagina anterioară)

EU: Degeaba alergi, te-am pus între paranteze pătrate. Nu poţi să te ascunzi printre replici. Eşti acronic. N-am ce să-ţi fac, pur şi simplu nu mai e loc de tine.

CELĂLALT (bocind patetic): Nu voiam decât să spun şi eu câteva replici. Mai lasă-mă puţin!

EL: Haide, îndură-te şi de el!

(EU dau ochii peste cap. Îi pun CELUILALT acolade şi îl las să zburde în replicile de acum încolo.)

{CELĂLALT: URAAA, AM SCAPAAT}

EL: Bine că l-ai separat de noi. Acum cine naiba o să-mi amintească ce voia EA de la mine?

CEALALTĂ (ţipând): Taci!

EL:  Poftim?

CEALALTĂ (exasperată): Șșș! Nu scoate niciun cuvânt!

EL: Nu  înțe...

CEALALTĂ (îi capturează LUI cuvântul “înţeleg” din gură înainte să îl poată pronunţa complet şi îl strânge în pumn): HA! L-am prins pe nenorocit!

{CELĂLALT: L-A PRINS L-A PRINS L-A PRINS!}

EL: Stai, femeie, ce-i faci săracului... (se opreşte, căutându-şi cuvântul potrivit) ...

CEALALTĂ: Săracului ce?

(EU îl privesc nedumerit şi aştept răspunsul LUI)

EL (rănit la orgoliu de privirea mea): Ce te uiţi că viţelul la poartă noua? E piesa ta de teatru. Dă-mi o sugestie!

{CELĂLALT: VIŢEL! VIŢEL! VIŢEL!}

(TU vrei să propui termenul “suflet” dar nimeni nu te ia în seamă pentru că nici acum nu e replica ta.)

CEALALTĂ: În fine, e un cuvânt. L-am prins ca să nu se înmulţească.

EL: Păi şi ce are dacă se înmulţeşte?

EU (susţinându-L): Oricum n-am decât 919 până acum. Trebui să scot măcar 1500 să pot să zic şi eu că am scris ceva respectabil.

{CELĂLALT: CUVINTE! MULTE CUVINTE! CELE MAI MULTE CUVINTE! CUVINTE PESTE TOT!}

CEALALTĂ (ca şi cum ar citi dintr-un manifest): Cuvintele sunt nişte târfe! Umblă din sens în sens, din limbă în limbă, din creier în creier şi le inseminează cu tot felul de prostii. Dacă stai prea mult pe lângă ele şi nu eşti precaut o să ajungi să te infectezi şi să le susții reproducerea benevol. E o boală grea şi pronosticurile sunt foarte proaste dacă ai ghinionul să te pricopseşti cu ea. E incurabilă şi îţi afectează iremediabil percepţia şi calitatea vieţii. (şuşotind) Ştiţi cum se numesc bolnavii?

(EU şi EL ne aplecam curioşi)

CEALALTĂ: Filosofi. (pronunţă repede cuvântul şi îl apucă de coadă, trântindu-l la pământ. Îl zdrobeşte cu talpa ghetei, înjurând) Scârnăvia dracului! Asta să te înveţe minte să ne mai blestemi cu încă vreun Heidegger.

EL: E chiar necesară brutalitatea asta?

CEALALTĂ (scoate din buzunar cuvântul “înţeles” pe care l-a prins anterior, râzând pe sub mustăţi): Vrei să te convingi singur?

EL se apleacă să vadă cum arată ceea ce CEALALTĂ tine în pumn şi este împroşcat cu un lichid opalescent şi înecăcios care îi intră prin urechi.

EL (scuipând): Ptiu! Înţeles! Înţelegere! Ptiu! Înţelept! Scârboase creaturi...

{CELĂLALT: TU EŞTI O CREATURĂ!

 (EU sunt sătul de replicile CELUILALT şi decid că e cazul să intervin)

CELĂLALT (fugind): STAI? PĂI CE FACI? AI ZIS CĂ MĂ LAŞI CÂTEVA REPLICI! NU! OPREŞTE-TE! VREAU ŞI EU SĂ CUVIN...(CELĂLALT nu apucă să termine propoziţia şi se îneacă subit. Nu se mai aud din partea lui decât unele horcăituri iar EU mă întorc în planul principal mânjit de cerneală)}

(Printr-un deus ex machina demn de dramaturgia greacă EA se întoarce de nicăieri şi sare în braţele lui, apoi îl acoperă cu sărutări)

EA: Doamne, ce mi-ai mai lipsit! A fost oribil! Să nu mă mai părăseşti aşa niciodată, ai înţeles?

EL (spășit): Iartă-mă, scumpo!

EA: Te iert doar dacă îmi făgăduieşti că o să îmi vorbeşti cele mai frumoase cuvinte de care eşti capabil!

EL: Nu numai că îţi promit, o să o fac chiar acum! (EL închide ochii, îşi masează tâmplele, recită nistre mantre apoi începe să danseze spasmodic prin pagină, căutând cu disperare Cuvântul. EA bate din palme încurajându-l iar CEALALTĂ îşi ascute briceagul elveţian.)

{CELĂLALT (intonează cu glas stins): Cuvântul! Cuvântul!}

EL: GATA! Evrika! (scuipă cu grijă Cuvântul în căuşul palmelor sale şi îl arătă cu mândrie EI.) Este pentru tine, cu toată dragostea!

EA (se apleacă şi când vede conţinutul, ridică privirea oripilată la EL şi începe să alerge îngrozită): Salvaţi-vă! Este o abominatie! Este de nedescris! (Dispare la fel de subit că prima oară.)

EL(disperat, lasă Cuvântul pe jos şi începe să blesteme): E numai vina ta, eroare lexicală ce eşti! Nu pot să pricep ce am mai făcut greşit şi de data asta?

TU (ai aşteptat momentul ăsta încă de la începutul piesei. Vorbeşti tremurat pentru că este singură replică pe care o ai de spus şi ai emoţii. Intreagul meu deznodământ se bazează pe ce urmează să spui TU acum): Cuvântul era...

(Nimeni, cu excepţia CELEILALTE nu te poate auzi)

{CELĂLALT(cu ultima suflare): Inapto, m-a omorât să-ţi facă ţie loc...}

(CEALALTĂ încearcă să îţi prindă cuvântul dar este devorată de acesta. Urletele ei de agonie sunt punctul pe i pentru EL, care decide să se arunce de la antet. Corpul LUI zdrobit de finalul acestei pagini reprezintă ultimul cuvânt al dramei)

EU (iau Cuvântul LUI de pe jos): Şi cu tine ce ar trebui să fac? Ia uite ce simpatic eşti. Of, cum mai gângureşti tu! Lasă că are grijă tăticu’ de tine! Dar oare cum să te numesc? Ştiu, o să-ţi spun EGO. 

Perpetuum (i)mobile

Îneacă-mi retinele în spectre îndeajuns de mari cât să îmi mint orbirea

Respiră-mi pneuma și-o curăță de suflul altora ca mine

Vorbește-mi semantici în limbi pe care nici să nu le pot percepe

Plăsmuiește-mi dumnezei în care să cred și spre care să mor

Dezbracă-mi pieile și-mi pune-o alta, primordială

Construiește-mi teleologii și metalogici din frânturi disparate de haos

Insuflă-mi animă și-o circulă prin limfa încă netulburată de perversiuni mitotice

Resuscitează-i pe toți cei ce-au încetat de mult să fie eu

Dar nu-i mai lăsa să-mi păteze hipocampul cu istorii alternative

Fă abstractul să-și transpire imperturbabilul adăpost din masa mea amorfă de idei

Și lovește în concret până ce cuvintele mele își plâng sensurile celor ce-mi aruncă o ureche

Vindecă-mi glaucomul social și excită-mi empatia să pot simți existențele celor care fiind, nu au fost îndeajuns

Hrănește-mă cu răspunsurile unor întrebări pe care nu le voi pune vreodată și învață-mă epistemologia uitării

Creează-mi estetici reciclând bucăți de Narcis căzute în dizgrație

Și poate cel mai important, să nu blestemi pe Cel ce ne-a revelat Voința Pură de Cunoaștere.

Mă încred ție

Căci Tu mi-ai fost

Îmi ești

Și îmi vei fi mereu

Oglindă,