miercuri, 15 februarie 2017

Omul-Eprubetă

Închis în teaca mea îngustă de siliciu
Ating cu varfurile degetor umbre,
Schițez pe marginile foii sumbre
Descrieri al unui crunt (și-nchipuit) supliciu.

Ridic dileme cu nechibzuință
Și le arăt prin sticlă altora să le aprobe
Iată-mi umilele idei anaerobe!
Să le închid să putrezeasc-aici mi-ar fi cu neputință.

Să fie oare marcă limpede a nebuniei
Lumii când mi le-ascultă iar mai apoi declară 
Cu sentențioase semne pecetluite-n ceară:
"Ești doar un biet copil ce s-a lăsat pradă mâniei."

Ca mai apoi, cu o indiferență crasă
Să mă fixeze pe stativ sub etichetă
Să-mi ardă mișelește limba la brichetă
Și să mă-nece-n praful producției în masă.

Eu mă titrez conform cerințelor impuse
Sperând naiv ca dizolvarea să-mi aducă faimă
Iata-mă orb corporatist lipsit de spaimă
Cu fețe-mi serbede din țări de lumea a treia aduse.

M-am formulat după rețeta neghioabă
Ce drept solutie-ați infierat în mintea mea naivă
Ca voi eu extenuat servesc sentința colectivă
Consum, mă mint, poftesc și port statutul drept podoabă.

Dar juriul tace, făcând abstracție de discurs
Formula lor de mult a fost standardizată
Ce sens mai are să acorzi vreun drept de judecată
Unui precipitat al carui om a fost cu-ndemânare scurs?

Lasă-l să-și sublimeze moartea spirituală
În clasice și sigure catrene neînsemnate
În ieftine figuri de stil din alte surse consemnate
Vărsându-și lipsa de talent în ordine virtuală.

Închis în teaca mea îngustă de siliciu
Ating cu varfurile degetelor semeni
Îmi plâng suita agonică de gemeni
Și mor într-al socialului serviciu.

Imitatio Dei

Domnul s, șezând turcește, se roagă dumnezeului timid
Bizar gest, bizară ora și mai bizară hierofania ce-o descoperă proaspăt căitul 
Într-un dulap 

"Nu ma lăsa să mușc din oameni căci carnea lor nu-mi place "
Murmură el unui prosop curat 
"Nu ma-ngroșa degeaba și nu ma mai intinde, lutul nu țipă când îl doare dar eu nu-s humă"
Ceru el cămășilor șifonate 
"Nu mai lăsa istorii să-mi urle în timpane, iar dacă nu
Asurzește-mă să nu mai îmi răsune slove afone născute din anxietate 
Cât despre tine 
Te știu, nu ești divin și nici măreț si-atotputernic dar ești asiduu
Încă te vrem, așa antisocial și blazat cum ești 
Te scoală și te-arată ei, mulțimii, să nu te mai descopere în metri cubi de obiecte inerte"
Încheie el cerința către un pulover și-o șosetă

Nu știu sa spun de ce ține să scuipe blasfemie acest protagonist al meu
Când n-are ochi sa doarmă și nici minte să viseze 
L-aș întreba dar mi-este teama să-l disturb
Totuși
Domnule S?
Ah. Nu. Exclus. Este pierdut 
Dragul meu domn s-a împăturit și s-a depozitat printre tricouri 
În locul său, un săculeț de naftalina, în capul său doar molii 
Ruga ii lasă un damf greoi de levănțică 
Iar dumnezeul lui încă se-ascunde printre rufe.

M-apucă groaza când ma gândesc ca
m-a părăsit fără măcar să-mi spună 
Un amin.

(te rog, nu o lăsa să sufere de singurătate)

luni, 9 mai 2016

Domnul S no. 5694359

Stați liniștit, domnule S
Noi nu vă condamnăm pentru controlul dumneavoastră pierdut 
Suntem doar intrigați 
De ce vă maniaţi pe scenele ce va perturba gândurile
Când acestea nici nu au fiinţat vreodată
...

Domnule s, condiția va obligă 
Să vă vărsaţi conştiinţa p-aceasta foaie
Ce nu-i defapt o foaie 
Ci doar un receptacul electronic al dumneavoastră onanii ontologice 
Vă rog, pulsaţi, meditaţi, ascultaţi vibraţiile celor din jur
Admonestaţi-vă pedanteria
Şi judecaţi-vă aspru lipsa de tact şi de inspirație
Dar scrieţi 
Doar
Scrieți 
....

Mi-am permis, domnule S, să vă marchez abisul cu un X
În caz că, aruncându-vă în gol 
Ajungeţi dezorientat şi nu mai ştiţi 
Să cădeți

Cu plăcere.

Dasein

Am fost
Şi tot ființând am devenit
O înfiinţare
A fiinţelor ce mă provoacă cu o îngrozitoare persistență
Să tot fiu...

Lipsit de furie
Îmi amintescsunt.




Fir-ar a dracului...

Iască

            Se așază, precum toți cei de dinaintea lor, unul în fața celuilalt, în tăcere, la masa din colț. Își contopesc privirile și fără să nască vreun cuvânt se angajează într-un razboi tacit. El soarbe tacticos din cafea, ascunzându-și letargia în cofeină iar ea se-mbrobodește în nesiguranța lui neglijent camuflată. Îi aruncă un zâmbet diplomat, el îl percepe drept asediu și își retrage tactic omoplații dezgolindu-și cu opulența pieptul și umplându-l cu aerul stătut din cafenea. Amuzată de atavismul la care tocmai ce a asistat,  ea îi oglindește gestul cu gracilitate și așteaptă mutarea lui. Intuitiv cunoaște mecanismele evoluționare ce îi arestează lui privirea în decolteul ei și nu ezită în abuzul lor. Primește, însă, drept răspuns, uciderea tăcerii cu o replică de duzină. "Spune-mi despre tine". Încep să converseze, reiterând aceleași idei moarte pe care sutele de mii de predecesori le-au mai enunțat. Își împărtășesc reciproc mediocritățile și își încleșteaza mâinile drept protest împotriva singurătății la care au fost damnati de la bun început. Își relevă ulterior ca el ar căuta Cuvântul iar ea Simțirea și, cufundați în sentimentul unei aparente uniune a Ființelor, schimbă adolescentin salivă. Ceva tulbură totuși beția celor doi, ea se retrage ofuscată și-și scuză nechibzuința. Se ridică grăbită apoi dispare în abis, lăsându-l pe el să jongleze cu sensurile celor ce tocmai au avut loc. Într-un final mă cheamă să-și achite consumația și se face nevăzut. Un alt el și o alta ea îmi intră în cafenea se așază la aceeași masă din colț, restabilind echilibrul artificial al idilelor tranzacționale.

miercuri, 20 ianuarie 2016

Amintiri din supraterană

               Disclaimer: 1. Nu am scris asta ca să atac pe cineva. Chiar dacă evenimentele sunt inspirate din realitate, conflictele au fost de mult soluționate.  Mie îmi place să dramatizez. De aici au rezultat aceste povestiri.
             2. Dacă aveți impresia că unele exprimări denotă un snobism ieftin și filozofie de duzină, e pentru că exact asta fac. Bravo, v-ați prins de glumă. Acum ne putem bate reciproc pe spate în timp ce ne luăm de pseudointelectuali pe interneți, simțindu-ne elitiști pentru că nu suntem elitiști. Ca să citez dintr-un mare exeget al psihanalizei freudiene: "Băă, fiecare cu *cenzurat* mă-sii" 
           3. Dacă citiți și a doua povestire fără asta pe fundal, pierdeți din farmec.


            Se spune că nimic nu este capabil să rupă orice fel de legătura afectivă mai eficient, mai sistematic şi mai profund decât locuitul împreună. Povestea ce urmează serveşte drept umila atenţionare destinată celor ce aspiră, mânaţi de o naivitate scuzabilă, să împartă spaţiul intim cu oameni ce poartă înălţătorul dar atât-de-inșelatorul titlu de prieteni/(e).
1.The S. Materia se degradează. Imuabilă în perseverența ei, natura reuşeşte întotdeauna să deconstruiască sistemele ce prezintă o organizare de o anumită complexitate, rearanjând elementele constitutive spre eterna preaslăvire a unei legi fundamentale. Glorie ţie, entropie! În van s-au revoltat filozofi şi poeţi împotriva decadenței şi a morţii, fericiţi cei ce au cuprins-o cu braţele deschise şi au acceptat-o întru totul, nu din disperare ci din contră, având în sufletele lor credinţa că natura va da naştere, precum a făcut dintotdeauna, vieții din moarte. Iar frigiderele noastre sunt un monument în cinstea acestei universale legi.
Ne plac glucidele, mai specific, glucoza. Este de înţeles, având în vedere că majoritatea necesităţilor energetice sunt satisfăcute având ca bază moleculară acest umil hexagon, detestat de mulţi elevi în clasa a 11-a. Voi evita să fac o digresiune (tocmai ce am făcut-o) referindu-mă la mitocondrii ca fiind echivalentul celular al proletarului (doamne fereşte-ne de vreo revoluţie marxistă printre organite), aceasta e o discuţie pentru biologi. Revenind la dulcegăriile noastre (îmiparerăunum-ampututabține), având în vedere cât de importantă este glucoza pentru metabolismele multor vietăţi, ne putem aștepta ca atunci când aceasta stă nefolosită şi refrigerată dintr-un moft al gusturilor noastre culinare, să fie utilizată de organisme oportuniste, mult inferioare pe scară filogenetică dar paradoxal mult superioare din perspectiva respectului pentru şansa unei mese gratuite. Cum putem noi, fiinţe ingrate, să condamnăm versatilitatea prietenilor noştri din regnul fungi, care reuşesc întotdeauna să îşi construiască un adevărat eden în toate recipientele de orez fiert sau mâncărică de varză, lăsate de izbelişte în colţuri întunecate ale frigiderului? Perfect conştient de acest fapt, nu am fost revoltat de imaginea culturilor de Pennicillium ce rezidau cutiuţele colegului meu de apartament, ba chiar am fost încântat de posibilitatea studiului acestora, încântare subit şi iremediabil dispărută în momentul în care aerul din frigider mi-a ajuns la nivelul receptorilor olfactivi. Umil, calm şi lipsit de orice formă de agresivitate ascunsă (a se citi jignit, nervos şi foarte pasiv-agresiv) l-am rugat pe cel ce-l voi numi doar S. să „facă toată mizeria asta dezgustătoare să dispară din faţa ochilor mei”. El, bincuvantat fie simţul său fin pentru ironie, a făcut exact ce i-am cerut. După un număr substanțial de zile, poate chiar 1-2 luni, deschid uşa balconului spre a mă putea bucura de priveliştea grandioasă a unui bloc străjuit de doi chelioşi ce sparg seminţe în fata scării. Pe loc sunt lovit de aceeaşi îmbietoare şi familiară mireasmă şi, întorcându-mă să descopăr sursa acestui spectacol olfactiv (gest pe care acum îl regret profund), sunt încântat de un adevărat caleidoscop microbiologic descris  în recipientele ascunse cu îndemânare de către colegul meu de apartament. Am onoarea să surprind culturi ce au dezvoltat culturi ce la rândul lor au dezvoltat alte culturi, într-un exemplu elocvent şi puternic odorant al prezenţei recursivităţii în natură. Reacţia mea vă este,vouă celor ce aţi reuşit să citiţi până aici, destul de evidentă. Voi lăsa deschis totuşi, din spirit dramatic, finalul acestei povestiri.

2.The H. Etica şi morala sunt, probabil, printre cele mai spinoase probleme ale umanităţii contemporane şi servesc drept elocvent exemplu celor ce, mânaţi de un determinism ştiinţific uneori fanatic, declara triumfal că filozofia a murit. În nemărginita ei înţelepciune, natura ne-a înzestrat cu un simţ instinctual al corectitudinii, al normalului şi al posesivităţii. Acest simţ ne-a ghidat, nu de puţine ori, prin intermediul dezgustului şi al  unei forme viscerale de ură, spre judecăţi sentenţioase ale căror bice le-au simţit piei nevinovate.  Să fie aceasta o meteahnă iremediabilă a lui homo (pseudo)sapiens?

Ne plac şosetele, mai specific, şosetele curate. Globalizarea ne-a binecuvântat cu fabrici în Orientul Îndepărtat, unde neobosiţi, copiii îşi lucrează mânuţele 16 ore pe zi pentru a ne încânta pe noi, consumatorii din vest, cu articole vestimentare (şi altele). Oriunde ai fi tu acum, dragă Nguyen, sper că mama ta bolnavă pe care o întreţii singur de la 8 ani se simte mai bine ştiind mulţumită ţie şi doar ţie, călugăr al ciorapilor, picioarele mele nu mai sunt nevoite să suporte frigul din Bucureşti.  Iată, deci, lectori ai acestei povestiri, de ce am fost profund jignit de remarca celui de-al doilea coleg de apartament, pe care îl vom intitula laconic H. El m-a numit nonşalant „the sock thief”, titlu ce îmi provoacă şi acum accese necontrolate de mânie. Laundry day, cum o numesc americanii, prezintă un moment plin de bucurie şi de confuzie, atunci când, încântaţi de mirosul şosetelor curate, realizăm perplecşi că niciunul dintre noi nu are cea mai vagă idee referitoare la adevărata apartenență a obiectelor amintite. Condamnabil sau nu, mi-am asumat responsabilitatea de a mă pronunţa chiar eu, în absenţa altor păreri, în legătură cu cine ce şosete ar trebui să primească. A fost doar o nefericită şi suspicioasă coincidenţă faptul că mai bine de 80% îmi aparţineau. Fără ezitare sau orice strop de diplomaţie cei doi s-au aliat improtriva-mi, doua capetele ale lui Cerber care l-au mușcat pe al treilea. Pus sub ghilotina sentinţei celor doi colocatari, am decis să îmi rezolv problemele precum orice bărbat inteligent şi matur, şi anume refulandu-mi-le. Am tăcut şi am ieşit din cameră, utilizând uşa ca formă de expresie fonică a dezacordului meu. Scena odată încheiată, este ca şi uitată, iar H. începe harnic să cureţe veselă din chiuvetă. Ar fi ingrat din partea mea să îi reproşez tehnica scumpului meu prieten, sau să o asemuiesc cu cea a unei femei la senectute care curăţă o bucătărie KFC cu pene de gâscă şi gânduri frumoase, așa că nu o voi face. Revenind, în timp ce H. se ocupa de treburi gospodăreşti, eu îmi exercit prehensiunea asupra unei clementine, meditând profund la aceasta. În acel moment am avut cea mai puternică epifanie a vieții mele. După douăzeci de ani de travaliu spiritual, sensul existenţei mele mi-a fost revelat de către acea sferă portocalie bogată în vitamina C.  Am intrat într-o transă adâncă şi m-am lăsat purtat de destinul meu inexorabil. Am ridicat clementina asemenea ciocanului lui Thor. Am fixat-o pe fruntea lui, surprinzând în ochii bietului confuzia miliardelor de neuroni incapabili să proceseze ce urma să se întâmple. Apoi am lovit. Printr-o singură şi graţioasă mişcare, loja mea hipotenara dreaptă a strivit fructul pasiunii pe planul reprezentat de osul frontal al lui H. Într-o manieră ce nu o pot descrie altfel decât pornografica, sucul clementinei a împroşcat tot microuniversul nostru, botezându-l cu apele catharsisului. Timpul s-a dezarticulat iar în cap un cor de îngeri îmi cântau „O Fortuna”. Urmează o tăcere mormântală în care privirile noastre ni se întâlnesc şi asimilăm profunzimea actului la care tocmai am participat. Apoteotic, am devenit un dumnezeu şi i-am dăruit lui Adam viața. Sufletele noastre s-au cufundat în acel participation mistique descris de Levy-Bruhl, o contopire sublimă a fiinţelor noastre, empatia și-a atins paroxismul şi amândoi am înţeles atunci că niciodată în decursul vieţilor noastre nu vom mai avea parte de asemenea clipe de simetrie existențială profundă. Suntem doi asceţi ce au atins Nirvana. Voi, bieţi muritori privaţi de această mântuire, m-aţi putea acuza de barbarism şi incapacitatea de a-mi verbaliza doleanţele. Nu vă condamn. O astfel de formă de comunicare transcende limbajul şi intră în sfera arhetipalului. Dar și eternitatea piere... Odată cu fructul care se lovește de podea, noi ne trezim din transă, tulburaţi. „Tocmai ce mi-ai strivit o clementină peste faţă?” întreabă el, necesitând validarea exterioară a experienţei spirtuale la care a fost părtaş. „Tocmai ce ţi-am strivit o clementină peste faţă.” îi răspund eu, incapabil să fac altceva decât să-i oglindesc în mod infantil cuvintele. „Te-ai…te-ai calmat?” „M-am calmat.” „Suntem OK acum?” „Suntem ok acum.”. H. ridică clementina, devenit acum un obiect stors de orice încărcătură simbolică, o patetică reminiscenţa a Actului Creaţiei şi mi-o aruncă în faţă, blagoslovindu-mi în mod creativ fiinţa ce mi-a dat viața.





















Also, I did steal some of H's socks, sorry



               


vineri, 2 octombrie 2015

Persona

E dezolant să fii un lup…
Puțini pricep cu-adevărat ce-nseamnă
să muști din carne iar carnea să te muște
înapoi.
                    
Rarisime sunt oile care, spășite,
își întind melancolic jugularele și-așteaptă
(mai mult din politețe)
să-nfingă colții câte-o fiară mai timidă.
A lor romantică jertfă e evident futilă
căci toți cei ce îndrăznesc să guste se-mpotmolesc în lâna
din care obișnuiau stimabilii maeștrii sa-și plăsmuiască psihologii.

Noi ne scuzăm penibil impotența
Nu, Domnișoară Oaie, sub nicio formă nu sunteți dumneavoastră de vină
Vedeți, nouă, tot mușcând din neant, ni s-au tocit caninii
Vă dăm cuvântul de onoare că data viitoare vom prinde gust de sens
de Sine
și de sânge
Dar nu acum.
Nu în absența lui Păstor.
Vă rog să ne-nțelegeți, suntem alergici la sofisme
Vă sfătuim să vă găsiți alți lupi.
Eh, cum adică cum?
Uitați, deschideți-vă maxilarele atât cât să puteți mușca intimitatea altcuiva
Nu… nu… așa-i prea mult, riscați să vă îndrăgostiți.
Atât
E îndeajuns
Acum stați singură, cu gura căscată
până simțiți (sub)conștiința cum vă urlă ca un lup.

Vai, ce blană frumoasă, în patru tonuri de gri
vă  vor spune orbii,
Ce fioros mușcați din mine
vă vor spune lașii
Cu ce șiretlic machiavelic ați reușit să mă încolțiți
vă vor spune proștii.

Gata. Metamorfoza dumneavoastră e completă, Domnișoară Oaie
Trebuie totuși să înțelegeți un lucru esențial

E dezolant să fii un lup…
Uneori , când vine Păstor, ne tunde
iar noi urlăm la el și la Lună, revoltați
Păi cum, tu nu vezi că noi suntem lupi
Dar tot ce-aude Luna

E-un behăit sinistru.