Disclaimer: 1. Nu am scris asta ca să atac pe cineva. Chiar dacă evenimentele sunt inspirate din realitate, conflictele au fost de mult soluționate. Mie îmi place să dramatizez. De aici au rezultat aceste povestiri.
2. Dacă aveți impresia că unele exprimări denotă un snobism ieftin și filozofie de duzină, e pentru că exact asta fac. Bravo, v-ați prins de glumă. Acum ne putem bate reciproc pe spate în timp ce ne luăm de pseudointelectuali pe interneți, simțindu-ne elitiști pentru că nu suntem elitiști. Ca să citez dintr-un mare exeget al psihanalizei freudiene: "Băă, fiecare cu *cenzurat* mă-sii"
3. Dacă citiți și a doua povestire fără
asta pe fundal, pierdeți din farmec.
Se
spune că nimic nu este capabil să rupă orice fel de legătura afectivă mai
eficient, mai sistematic şi mai profund decât locuitul împreună. Povestea ce
urmează serveşte drept umila atenţionare destinată celor ce aspiră, mânaţi de o
naivitate scuzabilă, să împartă spaţiul intim cu oameni ce poartă înălţătorul
dar atât-de-inșelatorul titlu de prieteni/(e).
1.The S. Materia se
degradează. Imuabilă în perseverența ei, natura reuşeşte întotdeauna să
deconstruiască sistemele ce prezintă o organizare de o anumită complexitate,
rearanjând elementele constitutive spre eterna preaslăvire a unei legi
fundamentale. Glorie ţie, entropie! În van s-au revoltat filozofi şi poeţi
împotriva decadenței şi a morţii, fericiţi cei ce au cuprins-o cu braţele
deschise şi au acceptat-o întru totul, nu din disperare ci din contră, având în
sufletele lor credinţa că natura va da naştere, precum a făcut dintotdeauna,
vieții din moarte. Iar frigiderele noastre sunt un monument în cinstea acestei
universale legi.
Ne plac glucidele, mai specific, glucoza. Este de înţeles, având în
vedere că majoritatea necesităţilor energetice sunt satisfăcute având ca bază
moleculară acest umil hexagon, detestat de mulţi elevi în clasa a 11-a. Voi
evita să fac o digresiune (tocmai ce am făcut-o) referindu-mă la mitocondrii ca
fiind echivalentul celular al proletarului (doamne fereşte-ne de vreo revoluţie
marxistă printre organite), aceasta e o discuţie pentru biologi. Revenind la
dulcegăriile noastre (îmiparerăunum-ampututabține), având în vedere cât de
importantă este glucoza pentru metabolismele multor vietăţi, ne putem aștepta
ca atunci când aceasta stă nefolosită şi refrigerată dintr-un moft al
gusturilor noastre culinare, să fie utilizată de organisme oportuniste, mult
inferioare pe scară filogenetică dar paradoxal mult superioare din
perspectiva respectului pentru şansa unei mese gratuite. Cum putem noi, fiinţe
ingrate, să condamnăm versatilitatea prietenilor noştri din regnul fungi, care
reuşesc întotdeauna să îşi construiască un adevărat eden în toate recipientele
de orez fiert sau mâncărică de varză, lăsate de izbelişte în colţuri întunecate
ale frigiderului? Perfect conştient de acest fapt, nu am fost revoltat de
imaginea culturilor de Pennicillium ce rezidau cutiuţele colegului meu de
apartament, ba chiar am fost încântat de posibilitatea studiului acestora,
încântare subit şi iremediabil dispărută în momentul în care aerul din frigider
mi-a ajuns la nivelul receptorilor olfactivi. Umil, calm şi lipsit de orice
formă de agresivitate ascunsă (a se citi jignit, nervos şi foarte
pasiv-agresiv) l-am rugat pe cel ce-l voi numi doar S. să „facă toată mizeria
asta dezgustătoare să dispară din faţa ochilor mei”. El, bincuvantat fie simţul
său fin pentru ironie, a făcut exact ce i-am cerut. După un număr substanțial
de zile, poate chiar 1-2 luni, deschid uşa balconului spre a mă putea bucura de
priveliştea grandioasă a unui bloc străjuit de doi chelioşi ce sparg seminţe în
fata scării. Pe loc sunt lovit de aceeaşi îmbietoare şi familiară mireasmă şi,
întorcându-mă să descopăr sursa acestui spectacol olfactiv (gest pe care acum
îl regret profund), sunt încântat de un adevărat caleidoscop microbiologic
descris în recipientele ascunse cu
îndemânare de către colegul meu de apartament. Am onoarea să surprind culturi
ce au dezvoltat culturi ce la rândul lor au dezvoltat alte culturi, într-un
exemplu elocvent şi puternic odorant al prezenţei recursivităţii în natură.
Reacţia mea vă este,vouă celor ce aţi reuşit să citiţi până aici, destul de
evidentă. Voi lăsa deschis totuşi, din spirit dramatic, finalul acestei
povestiri.
2.The H. Etica şi morala
sunt, probabil, printre cele mai spinoase probleme ale umanităţii contemporane
şi servesc drept elocvent exemplu celor ce, mânaţi de un determinism ştiinţific
uneori fanatic, declara triumfal că filozofia a murit. În nemărginita ei
înţelepciune, natura ne-a înzestrat cu un simţ instinctual al corectitudinii,
al normalului şi al posesivităţii. Acest simţ ne-a ghidat, nu de puţine ori,
prin intermediul dezgustului şi al unei
forme viscerale de ură, spre judecăţi sentenţioase ale căror bice le-au simţit
piei nevinovate. Să fie aceasta o
meteahnă iremediabilă a lui homo (pseudo)sapiens?
Ne plac şosetele, mai specific, şosetele curate. Globalizarea ne-a
binecuvântat cu fabrici în Orientul Îndepărtat, unde neobosiţi, copiii îşi
lucrează mânuţele 16 ore pe zi pentru a ne încânta pe noi, consumatorii din
vest, cu articole vestimentare (şi altele). Oriunde ai fi tu acum, dragă
Nguyen, sper că mama ta bolnavă pe care o întreţii singur de la 8 ani se simte
mai bine ştiind mulţumită ţie şi doar ţie, călugăr al ciorapilor, picioarele
mele nu mai sunt nevoite să suporte frigul din Bucureşti. Iată, deci, lectori ai acestei povestiri, de
ce am fost profund jignit de remarca celui de-al doilea coleg de apartament, pe
care îl vom intitula laconic H. El m-a numit nonşalant „the sock thief”, titlu
ce îmi provoacă şi acum accese necontrolate de mânie. Laundry day, cum o
numesc americanii, prezintă un moment plin de bucurie şi de confuzie, atunci
când, încântaţi de mirosul şosetelor curate, realizăm perplecşi că niciunul
dintre noi nu are cea mai vagă idee referitoare la adevărata apartenență a
obiectelor amintite. Condamnabil sau nu, mi-am asumat responsabilitatea de a mă
pronunţa chiar eu, în absenţa altor păreri, în legătură cu cine ce şosete ar
trebui să primească. A fost doar o nefericită şi suspicioasă coincidenţă faptul
că mai bine de 80% îmi aparţineau. Fără ezitare sau orice strop de diplomaţie
cei doi s-au aliat improtriva-mi, doua capetele ale lui Cerber care l-au mușcat
pe al treilea. Pus sub ghilotina sentinţei celor doi colocatari, am decis să
îmi rezolv problemele precum orice bărbat inteligent şi matur, şi anume
refulandu-mi-le. Am tăcut şi am ieşit din cameră, utilizând uşa ca formă de
expresie fonică a dezacordului meu. Scena odată încheiată, este ca şi uitată,
iar H. începe harnic să cureţe veselă din chiuvetă. Ar fi ingrat din partea mea
să îi reproşez tehnica scumpului meu prieten, sau să o asemuiesc cu cea a unei
femei la senectute care curăţă o bucătărie KFC cu pene de gâscă şi gânduri
frumoase, așa că nu o voi face. Revenind, în timp ce H. se ocupa de treburi
gospodăreşti, eu îmi exercit prehensiunea asupra unei clementine, meditând
profund la aceasta. În acel moment am avut cea mai puternică epifanie a vieții
mele. După douăzeci de ani de travaliu spiritual, sensul existenţei mele mi-a
fost revelat de către acea sferă portocalie bogată în vitamina C. Am intrat într-o transă adâncă şi m-am
lăsat purtat de destinul meu inexorabil. Am ridicat clementina asemenea
ciocanului lui Thor. Am fixat-o pe fruntea lui, surprinzând în ochii bietului
confuzia miliardelor de neuroni incapabili să proceseze ce urma să se întâmple.
Apoi am lovit. Printr-o singură şi graţioasă mişcare, loja mea hipotenara
dreaptă a strivit fructul pasiunii pe planul reprezentat de osul frontal al lui
H. Într-o manieră ce nu o pot descrie altfel decât pornografica, sucul
clementinei a împroşcat tot microuniversul nostru, botezându-l cu apele catharsisului.
Timpul s-a dezarticulat iar în cap un cor de îngeri îmi cântau „O Fortuna”.
Urmează o tăcere mormântală în care privirile noastre ni se întâlnesc şi
asimilăm profunzimea actului la care tocmai am participat. Apoteotic, am
devenit un dumnezeu şi i-am dăruit lui Adam viața. Sufletele noastre s-au cufundat în acel participation mistique descris de Levy-Bruhl, o contopire
sublimă a fiinţelor noastre, empatia și-a atins paroxismul şi amândoi am
înţeles atunci că niciodată în decursul vieţilor noastre nu vom mai avea parte de asemenea clipe de simetrie existențială profundă. Suntem doi asceţi ce au atins
Nirvana. Voi, bieţi muritori privaţi de această mântuire, m-aţi putea acuza de
barbarism şi incapacitatea de a-mi verbaliza doleanţele. Nu vă condamn. O astfel
de formă de comunicare transcende limbajul şi intră în sfera arhetipalului. Dar
și eternitatea piere... Odată cu fructul care se lovește de podea, noi ne trezim din
transă, tulburaţi. „Tocmai ce mi-ai strivit o clementină peste faţă?” întreabă el, necesitând validarea exterioară a experienţei spirtuale la care a fost
părtaş. „Tocmai ce ţi-am strivit o clementină peste faţă.” îi răspund eu,
incapabil să fac altceva decât să-i oglindesc în mod infantil cuvintele.
„Te-ai…te-ai calmat?” „M-am calmat.” „Suntem OK acum?” „Suntem ok acum.”. H.
ridică clementina, devenit acum un obiect stors de orice încărcătură simbolică,
o patetică reminiscenţa a Actului Creaţiei şi mi-o aruncă în faţă,
blagoslovindu-mi în mod creativ fiinţa ce mi-a dat viața.
Also, I did steal some of H's socks, sorry
